Amnaş, lumea de dincolo de hulă

2005, sfârşit de toamnă şi de noiembrie. Sâmbătă cu soare. Mă sună o prietenă buna şi îmi propune să mergem cu gaşca (eu, pretenaru’ [D], ea [C] şi prietena ei cea mai bună [A] venită pt. weekend de la Bucureşti) la un grătar la Amnaş, la nişte prieteni de-ai ei. Ne ducem. Amnasul e un sat uitat de vreme, relativ aproape de Sibiu şi de drumul naţional dar care are un mare defect: e amplasat după o ditamai hula. Ajungem la casa gazdei şi începem pregătirile tradiţionale grătarului: fetele pregătesc carnea şi băieţii beau, pardon, fac focul. Fiind foarte frig nu ne venea să stăm locului iar eu ca şofer nici nu beneficiam de aportul spirtoaselor. După câteva ore de pregătiri este gata şi masa, şemineul reuşise să încălzească camera la o temperatură acceptabilă iar o parte dintre cei prezenţi se gândeau să rămână peste noapte, eu nefiind unul dintre şi si implicit nici ceilalţi trei pasageri ai mei. Pe la 11 noaptea ne pregătim să plecăm.

Problemă. Se dă: una bucată hulă impădurită dotată cu drum neasfaltat în formă de rampă cu serpentine, acoperit de prima zăpadă a anului, una bucată masină în stare tehnică bună dar încălţată cu patru bucăţi de pneurile de vară (că nu apucasem să le schimb), trei bucăţi cheflii (de fapt două bucăţi – C&A - plus pretenul D) şi subsemnatul, morcovit din motive evidente pentru orice conducător auto care ştie ce urmează.

Ne urcăm în maşină, ne luăm avânt la baza dealului şi începem urcuşul. Trecem de prima curbă dar maşina pierde aderenţa şi începe să patineze. Îi dau pe toţi jos din maşină, cobor în marşarier şi repet figura, cu un avânt un pic mai mare dar cu acelaşi rezultat. Ajutor din sat nu are rost să cerem pentru ca e noapte şi oamenii dorm de câteva ore bune. Îi pun să mă împingă, dar maşina e grea şi nu se mişcă. Prietenul D. are ideea să o băgăm cu roţile din dreapta în zăpada afânată de pe marginea drumului, ceea ce şi facem, dar tot nu reuşesc cei trei să mă împingă prea mult. Îi zic lui C să treacă la volan dar ea zice ca n-a condus prea mult de când şi-a luat carnetul şi că mai bine să conducă A, pe care eu o văd a doua oară în viaţă şi nu ştiu dacă e pricepută la şoferie. Riscăm. Mai ales eu, că e maşina şi responsabilitatea mea. Se urcă A. la volan, pe C. o punem pe capotă deasupra roţii din dreapta ca să obţinem o extra apăsare de 50 de kg şi noi băieţii împingem din spate. Roţile din stânga sunt pe drum, pe gheaţă, roţile din dreapta pe porţiunea îngustă de vreo jumătate de metru de la marginea drumului, pe zăpadă, iar in dreapta în continuare e râpa împădurită. E 11.30 noaptea, e intuneric beznă şi frig iar pădurea e sumbră. Ne apucăm să împingem, urnim maşina, o trecem de porţiunea îngheţată şi maşina ia avânt. Eu cu D fugim după ea dar e drum în pantă şi nu ne putem ţine după fete. Prietenul meu are ideea genială să strige după ele „nu vă opriţi!“. Şi nu se opresc. Cel puţin până nu trec de hulă, la vreun kilometru mai încolo. Dar asta am aflat după cateva minute de stres în care nu ştiam unde sunt fetele, până unde au ajuns, dacă nu cumva au derapat şi au ajuns in prăpastie sau dacă C a rezistat până la capăt pe capotă (deşi când le-am văzut dispărând în noapte ea chiuia fericită). Asa că ramânem noi doi pe întuneric în mijlocul drumului. Noroc că s-a inventat mobilul cu blitz care e folosit pe post de lanternă pentru a vedea pe unde mergem. Gâfâim, înjurăm şi urcăm dealul ăla nenorocit, în timp ce telefoanele încep să sune iar prietenii nostri ne întreabă ce facem şi pe unde ieşim în seara aia. Noi ne-am bucura să ieşim din pădure. D. se impiedică şi e gata să cadă, izbuneşte intr-o rafală de înjurături, blestemându-şi soarta care îl face să se plimbe prin pădure la miezul nopţii în timp ce alţii se distrează în oraş. Într-un final ajungem la maşină şi la fetele care s-au blocat pe dinăuntru şi încearcă să-i dea de cap iPod-ului pentru a asculta “The world is mine”. Le îndeplinesc cu plăcere dorinţa şi plecăm spre casă. Ne alegem cu peripeţia anului şi eu cu o nouă prietenă bună: şoferiţa de excepţie A.

A doua zi acasă le povestesc la ai mei ca am fost la Amnaş şi bunică-mea mă intreabă suav: mai e hula aia inainte de Amnaş? Tata incepe să râdă şi zice că probabil n-a mutat-o nimeni iar eu urlu în sinea mea “daaaaaaaaaaaaaaaaaa!”.