De la baschet la twitter

Marți e seara de baschet iar miercuri e totdeauna dificil să mă ridic din pat. Mă simt ca și când aș fi fost prelucrat cu bătătorul de șnițele dar tot e bine că n-am nicio treabă cu tăietorul de castreveți, dacă-mi e permis un banc industrial. E drept, nu totul se datorează vârstei, noi nu jucăm chiar ca niște demoazele, contactul fizic și apărarea ”agresivă” sunt unele din părțile dure, dar plăcute, ale acestui sport. Nu agresivitatea e cea care place ci faptul că-ți determini limitele fizice, că poți face diverse artificii tehnice sau poți apela la improvizații pentru a te impune în fața  unui adversar mai puternic sau că-l poți domina, dar nu subestima, pe unul mai slab. Dacă ai și niște coechipieri pe care îi duce capul, bucuria jocului e imediat mai mare și baschet pare un sport simplu. Deși m-am apucat și de tenis, parcă n-am aceeași tragere de inimă și satisfacție, nu-i sport de echipă și de contact, e clar că nu poți să mergi la fileu și să-i crăpi capul cu paleta adversarului dacă te scoate din sărite, pe când la baschet e mult mai simplu să-l faci să plătească, plus că totdeauna ai încă patru oameni pe care poți da vina - disclaimer: glumă, puteți să mă chemați la tenis în continuare.

După o seară cu patru-cinci meciuri intense, te mai poți târî doar până la dush, apoi în pat la un somn agitat. Ba chiar mi se întâmplă să tresar în somn, mă trezesc întinzând vreo mână sau vreun picior ca urmare a unui spasm muscular. Există o explicație științifică pentru asta, dar dacă aș dormi cu cineva cred că aș băga-o în sperieți. Azi noapte am visat... Twitter și cozi de maimuță. Bine că n-am Facebook!