Considerații după ureche despre baschet

Fără mari pretenții de cunoscător, părerea mea este că în campionatul românesc de baschet masculin s-a ajuns la momentul când un antrenor bun contează la fel de mult cât o echipă bună. Bineînțeles, ar fi ideal ca acest aspect să fie însoțit și de o continuitate a lotului pe parcursul mai multor sezoane. Avem cel puțin două echipe unde se pompează bani serioși în lot, dar care dau rateuri și datorită antrenorilor: Asesoft și Mediaș. Cât timp Asesoft se scoate cu alte metode, gen mentalitate de învingător consolidată datorită palmaresului ultimilor ani (și zic doar asta ca să fiu elegant), Mediașul are complexele oricărei echipe care s-a mulțumit cu rolul de ”sparring partner” o lungă perioadă de timp iar acum dorește mai mult. 

Dar nu despre ele vreau să vorbesc și nici despre cazul din celălalt capăt al spectrului - Timișoara, unde Dragan joacă rolul peștișorului de aur aproape anual. Leii din Banat, așa cum sunt porecliți, au un an demn de rolul omonim din Vrăjitorul din Oz dar nici vulturașii sibieni nu se simt mai bine. Spread eagle? Fanii sibieni trăiesc din amintiri - și promit că acum termin cu fauna.

Ieri nu m-am dus la meci, un joc cu desculții clasamentului e bun la moral dar se cam apropie sfârșitul sezonului regulat, e momentul să se facă diferența între băieți și bărbați, iar noi avem aceleași șanse la playoff ca aspirina săracului să ia premiul Nobel pentru medicină.

Istoric vorbind, etapele în campionatul de baschet au fost următoarele:

- perioada echipelor sudate, pe timpul comuniștilor și imediat după, când toți echipierii aveau o funcție oarecare, onorifică, în cadrul întreprinderii de unde venea salariul - prima remarcabilă pentru noi, atât prin rezultate cât și prin închegarea trupei de suporteri - toți erau prieteni, mâncau mici și beau bere cot la cot după meciuri;

- perioada când au început să apară golurile cauzate de lipsa suportului la nivel de juniori, când s-a compensat prin aducerea unui jucător străin de oarecare valoare, uneori chiar bun și atletic, diferența fiind făcută de acest star-player. Din aceste moment datează excelenta replică a reputaților antrenori: ”dă mingea la negru”. Imediat după vine perioada cu doi jucători străini....

- urmată apoi de boom-ul economic, când toată echipa era formată din străini, inclusiv antrenorul. A doua perioadă de mari satisfacții pentru sibieni;

- atunci a fost momentul când Federația s-a gândit că e cazul să protejeze sportivii autohtoni și să bage regula obligativității unui jucător român pe teren, din păcate nedublată și de investiții la juniori așa că puținii români de valoare s-au trezit în poziție de forță, negociind niște salarii mult mai bune decât le-ar fi permis CV-ul;

- și veni criza, și ne trezirăm aproape toți cu mici întrebări existențiale, mai puțin cei susținuți din furăciuni, țepe și firme de stat. În nămolul ăsta ne zbatem acum, luăm decizii după ureche, să mai bifăm un campionat, să mai treacă un sezon, fără perspective și fără măcar a roda niște jucători locali.

Dar e duminică, e primăvară și există lucruri mai importante ca echipa pentru care te îmbraci în galben, pentru care umpleai sala cu două ore înainte de meci și o susțineai până răgușeai. Există, dar nu-s foarte multe...

Concluzia v-o zic după ce începe playofful, deși presimt că n-o să mai am chef.