Istoria mea cu muzica portabilă

De când mă ştiu am fost dependent de muzica portabilă. A început înainte de 89, când am primit un cassette player ieftin de la ai mei, probabil adus din Germania, mi l-a legat tata la un transformator şi îi ascultam în casă casetele în căştile alea cu mult burete. Apoi in 92 când am intrat la liceu am primit tot de la tata, care fusese în Anglia, un Sony Walkman cu care am făcut tot liceul şi nişte drumuri cu autocarul până în Germania. L-am folosit intens, mergeam cu el la şcoală, ba mai şi ascultam muzică în unele ore, avea căşti in-ear. 

La facultate mi-am cumpărat din bursă un Panasonic pentru că Sony-ul se cam uzase. N-a ţinut decât vreo 2-3 ani, calitatea lui a lăsat de dorit şi de atunci nu mai sunt fan Panasonic, deşi cam din aceeaşi perioadă au ai mei un tv care încă merge. În anul IV am fost un semestru la Stuttgart, la un institut de cercetare. Dintr-o parte din banii primiţi acolo mi-am luat un minidisc Sony, o nebunie metalică cu afişaj digital, comandă pe fir. Nu foarte târziu m-am săturat să tot convertesc muzica pentru a o asculta la el şi l-am vândut unui prieten care l-a revândut, a ajuns scula cu care făcea Antract soundcheckul.

A fost pasul spre digital, pentru că a urmat un cd-player care ştia să citească mp3-uri, aşa că am avut acces facil la toată colecţia mea de muzică stocată pe calculator. Din păcate nici calitatea lui n-a fost prea grozavă sau uzez eu repede lucrurile, aşa că nu m-a ţinut nici ăsta prea mult, plus că era şi cam mare. Am făcut rost de un iPod mini în contul unei datorii. M-a fermecat. Era mic, compact, de capacitate mare, l-am legat la maşină şi l-am frecat până nu i-a mai ţinut bateria.

Au început in 2007 delegaţiile spre Portugalia şi îmi trebuia ceva să mă însoţească pe parcursul unei zile întregi de călătorie, mi-am cumpărat un iPod Touch pe care mă uitam şi la filme, dar trebuiau convertite şi procesul dura aproape o oră. Între timp am dat de Mac aşa că bateria la laptop ţine câteva ore bune şi nu mai am nevoie de altceva pentru a vedea filmele prin aeroporturi. Am extins kitul de călătorii cu nişte căşti cu suprimare de zgomot de fond, e greu să asculţi dialoguri în avioane cu căştile normale. După ce am cumpărat iPhone-ul am făcut cadou iPod-ul, îşi pierduse întrebuinţarea. 

Nu ştiu ce o să urmeze, probabil o perioadă o să rămân la configuraţia asta deşi descărcarea bateriei telefonului nu e cel mai înţelept lucru atunci când eşti plecat de acasă şi nu se ştie cât trebuie să te ţină. S-ar putea să surzesc din cauza acestei pasiuni, dar îmi asum riscul.