Cum am salvat un ponei de la moarte

Eu când merg la sală îmi pun căștile în urechi și ascult muzică. Nu mă interesează poveștile altora și nici playlistul KissFM. Aseară mi-am făcut seria la un aparat, m-am dat jos, mi-am șters transpirația de pe frunte cu prosopul, mi-am admirat burta în oglinzile de pe pereți și m-am uitat întâmplător în dreapta, unde un tip stătea pe spate pe băncuța pe care se lucrează pectoralii și se sufoca, cu bara cu 80 de kile peste piept, nereușind să o mai ridice. El săracu dădea din buze, probabil striga după ajutor cu câtă putere i-o mai fi rămas dar nu-l auzeam de muzica din căști. Noroc că l-am văzut roșu la față, scremut și cu o privire ce implora ajutor și-am sărit să-l salvez. Nu l-am mai întrebat de câte minute stă și se uită la mine, dacă a avut flashbackuri cu toată viața lui sau dacă și-a imaginat vreodată că poate să moară cu un alt om stând la doi metri de el și nebăgându-l în seamă, până la urmă a fost decizia lui să facă pe eroul, la exercițiul ăla se cere și se oferă asistență.