Cronica unei experienţe: Partizan (1)

Am povestit ieri cum am ajuns în situaţia favorabilă de a avea bilete la unul dintre cele mai căutate meciuri ale Euroligii: Partizan Belgrad vs Real Madrid. La ora 17.30 am închis laptopurile, le-am lăsat la paznicul fabricii din Deta şi am plecat spre Belgrad cu colegul Daniel. Am trecut graniţa şi ne-am îndreptat întâi spre o mică localitate din care trebuia să ridicăm biletele. Drumul în noapte, pe burniţă, prin micile sate ale Banatului sârbesc a fost ca un fel de întoarcere în timp, în România de acum 20 de ani. Panouri cu reclame demodate, maşini vechi, pompe de benzină antice, în general fraţii sârbi nu o duc prea bine dar trăiesc ieftin: cam patru lei litrul de benzină. 

După ce ne-am văzut cu biletele în mână am revenit la drumul principal şi o oră mai târziu eram la Belgrad. Iniţial crezusem că meciul se joacă pe moderna Belgrade Arena, dar acolo au doar loc confruntările din faza finală a competiţiei, aşa că am mers spre Hala Pionir, "casa" celor de la Partizan, o sală veche, comunistă, de "doar" 8150 de locuri dar cu o acustică impresionantă dată de betoane. În jurul sălii - nebunie. Plin de pietoni, maşini parcate haotic în fiecare colţişor liber, pe spaţiul verde, pe trotuar, la fel ca la concertele din Bucureşti, nici urmă de parcare. Am găsit şi noi un spaţiu pe un trotuar, ne-am luat bunurile de valoare, am făcut o poză denumirii chirilice a străzii, ca să ştiu să o regăsesc şi am căutat un bancomat. În graniţă nu era schimb valutar, în jurul sălii nicio bancă. Am mers la meci doar cu lei, aşa că n-am putut cumpăra fulare de la vânzătorii ambulanţi din faţa sălii - avea să fie prima călătorie în afara ţării în care n-am cheltuit niciun ban. N-am putut cumpăra nici apă, alune sau seminţe, tot de la ambulanţi. Sârbii sunt la fel de sămânţari ca şi românii. Spre deosebire de români, preferă însă mai mult pantalonii de trening gri, blugilor. Atâţia pantaloni de sport gri n-am văzut în viaţa mea la un loc.

Am ajuns la sală, ne-am pus la coadă, pe bilete era doar o serie, niciun fel de număr. Am întrebat un tip care aştepta lângă noi dacă stăm la coada potrivită, a zis că da, l-am întrebat dacă e cu locuri, a zis că nu, oricum toată lumea stă în picioare. Ne-am conversat în engleză, vine de la 250km distanţă ca să vadă toate meciurile echipei de suflet. Am intrat cu el, ne-a adoptat, ne-a spus că putem sta cu el şi amicul lui la meci. Milos, că aşa-l cheamă, a fost ghidul nostru pe tot parcursul confruntării, ba chiar şi-a făcut şi poză cu noi, o să ne-o trimită pe email.

Intraţi în sală cu mai bine de o oră înainte de începerea partidei, am văzut că mai erau locuri libere doar la "cucurigu". Aşa că am luat-o în sus, pe scările înguste, spre locurile cu cea mai bună vedere de ansamblu. Logic, cucurigul lor e mult mai sus ca cucurigul din Sala Transilvania. Milos ne-a spus că unii dintre suporteri vin şi cu cinci ore înainte de meci ca să-şi ţină loc - la CSU veneau doar cu două ore înainte în vremurile bune.

Văd că o să fie un post lung, îl despart pe bucăţi, mâine dimineaţă partea a II-a. Până atunci nişte poze cu tribunele: