Kettler, lucru nemţesc

N-am mai fost de vreo 7 luni la sală şi am pus nişte kilograme pe mine. Nu multe, vreo 3, dar se pare ca nu le pot da jos doar cu baschet. Am încercat în toamnă joggingul, dar fugitul pe betoane îmi stresează cam mult genunchii şi aşa uzaţi de baschet aşa că am profitat de reducerile de sezon şi mi-am luat o bicicletă fitness de la Hervis.

Prima dată când am fost pe acolo m-am documentat asupra tuturor modelelor şi am căutat pe internet păreri, aş fi întrebat şi un angajat dar nu m-a deranjat nimeni. Am identificat un Kettler şi un X-Fact (marca proprie Hervis), ambele magnetice, ambele cu acelaşi preţ, la limita de sus a bugetului. La a doua vizită l-am reperat pe un băiet care muta nişte cutii şi l-am pus să se facă util. Mi-a recomandat Kettlerul, care era deja prima mea opţiune. I-am zis că X-Fact are volanta cu două kilograme mai mare decât Kettler şi că teoretic ar trebui să fie mai bună, s-a uitat la mine cu o faţă neutră şi a zis că Kettlerul e de calitate mai bună. Aşa că i-am explicat ce-i volanta (pentru filologi: chestia care realizează frânarea, pentru ca tu să depui efort când pedalezi, cu cât e mai mare cu atât mai multe trepte de efort permite). Cum nu mi-era clar care e diferenţa practică între o volantă de 6 kg şi una de 8 kg m-am urcat pe ambele şi le-am încercat. N-am sesizat deosebiri majore pe nivelul maxim de greutate aşa că am mers pe reputaţie şi am luat Kettlerul.

Ajuns acasă, l-am cărat sus (25 kg) şi m-am apucat să despachetez. Am umplut bucătăria de piese şi m-am pus pe făcut puzzle-ul. Noroc că n-am fost singur acasă, unele manevre necesită minim trei mâini. Cea mai perversă fază a fost ansamblarea părţii din faţă, parcă a fost concepută pentru caracatiţe. Tot baletul descris în continuare e destul de complicat pentru că ansamblul ce trebuie format are formă neregulată pe toate axele şi nu poate fi sprijinit de ceva. De gâtul bicicletei se cuplează ghidonul, numai cu un şurub în primă faţă, aşa că balansează liber înainte şi înapoi. Apoi se montează ecranul de comandă, cu patru şuruburi. Apoi se pune pe gâtul bicicletei masca dinspre interior, cu controlul treptelor de greutate, fixată cu un şurub. Apoi se fixează cu alte două şuruburi, de cadru, prin nişte găuri adânci şi imposibile, masca dinspre exterior, cu rol estetic, doar pentru a închide frumos masca interioară. Ghidonul bălăngăneşte semi-liber în acest timp. Se fixează o mască de alta cu alte patru şurubele. Pe masca din exterior se fixează un capac, ca să ascundă găurile. La final se montează şi celălalt şurub care ţine ghidonul, prin gaura existentă în mască, va fi folosit pentru a regla poziţia ghidonului. Lucru nemţesc, ce mama naibii! 

Eu oricum eram deja transpirat de la montatul tălpicelor, dar a mai urmat şi doctoratul descris mai sus şi montatul ansamblului acela de trunchi, prin alte patru şuruburi groase şi deja bine strânse, preventiv, ca să nu se piardă, ce au trebuit întâi demontate. Eh, la montajul acesta e nevoie de patru mâini, pentru că trebuie cuplate firele care duc la volanta aflată în trunchi de cele care duc la panoul de control, aflat lângă ghidon. Toată operaţia are loc în timp ce ansamblul trebuie să stea în aer, suficient de aproape ca să poţi face îmbinările, dar nu fixat deja în soclu, ca să poţi introduce firele pe canalul intern. Şaua - încă două şuruburi, no biggie, pedalele, un şurub fiecare şi gata, dihania e ansamblată.

25 de km mai târziu constat că trebuie să-mi iau pantaloni de biciclism, mi-am tăbăcit porţiuni din fund.