La Scala di Milano 1

Am lăsat cea mai interesantă experienţă din Milano la urmă. În acel tur al oraşului, ghidul ne-a dus şi la muzeul operei. Pe lângă vizitarea acestuia şi pozele din foaier, am putut intra într-una din loje şi vedea o scurtă bucată din repetiţia care tocmai avea loc - am fost vrăjiţi instantaneu de sunetului orchestrei, de acustica locului şi, în general, de sentimentul de măreţie pe care ţi-l insuflă muzica simfonică ascultată live. Am ieşit amândoi din loja aceea cu un singur gând: vrem bilete. Ne-am dus la ghid şi am asaltat-o cu întrebările: 

- am văzut pe afişe că e operă deseară, mai găsim bilete? Între orele 18 şi 20 la ghişeul din laterala clădirii se vând biletele last minute, puteţi încerca acolo sau puteţi cumpăra de la bişniţari (erau vreo 5 dubioşi pe afară, cu bilete în mână);

- există un dress-code obligatoriu? Nu. ei preferă ca lumea să vină în costum, dar nu e nimic obligatoriu. Foarte bine, era ora 15 şi oricât mi-ar fi plăcut muzica nu intenţionam să merg să cumpăr un costum doar pentru atâta lucru.

Turul se termina la ora 18, aşa că ne-am propus să ne întoarcem La Scala, să vedem dacă găsim bilete, dar această experienţă o să o povestesc în partea a doua.

Foaierul

Ghidul ne-a furnizat câteva informaţii interesante despre istoria operei: până la WW2, milanezii, relativ leneşi, îşi pierdeau toată ziua la operă, care diferea mult pe atunci. Jucau cărţi în loje, pe bani, găteau pe sobele existente acolo şi aruncau cu legume după cei de pe scenă care nu performau corespunzător - asaltul cu roşii pe care-l mai vedem prin filme nu e ceva premeditat, se datorează simplului fapt că proviziile de tomate erau deja acolo, pentru mâncare. Din păcate faza cu "mai baleiază, bă" nu e doar banc, câteodată îşi făceau nevoile în capul celor de jos sau foloseau nişte vaze, cert e că toaletele nu aveau uşă, aşa că în respectiva clădire era un miros destul de dubios. Odată cu reconstrucţia ei după distrugerile din WW2, noul director a interzis jocurile de noroc la concerte şi a introdus reguli stricte de comportament. N-a fost chiar aşa simplu, a fost nevoie de întreruperea câtorva reprezentaţii şi trimiterea oamenilor acasă până când toată lumea s-a conformat, ba chiar la renovarea din 2000 au mai  găsit o măsuţă de jocuri ascunsă într-o lojă. Denumirea oficială este Teatro alla Scala, luată după numele bisericii Santa Maria della Scala pe locul căreia a fost construită. Deşi poartă numele de teatru, este dedicată exclusiv operei şi muzicii simfonice, ghidul ne spunea că Milano are peste 300 de alte locaţii dedicate acestei forme de artă, deci nu mai e nevoie să ocupe şi La Scala.

Barul de lângă foaier