Ieri am mers la două piese de teatru. Prima are un nume complex: "Momo sau Strania poveste a hoţilor de timp şi a copilului ce le-a redat oamenilor timpul furat" şi s-a jucat în sala mică a Teatrului Gong. Este un spectacol de amatori, mai exact jucat de copiii din cadrul Atelierului de Teatru al Colegiului Naţional "M. Eminescu" din Botoşani, aşa cum ne-a introdus-o, amabil, cel care care a recomandat-o domnului Chiriac şi a adus-o în Festival, Cătălin Ştefănescu, gazda emisiunii Garantat 100%.
Au făcut treabă bună cei 20 de puşti, o parte din ei vor ajunge actori mari, de fapt au făcut o treabă aşa de bună încât majoritatea spectatoarelor au izbucnit în lacrimi la final. Piesa are la bază cartea omonimă a scriitorului german Michael Ende şi este o parabolă a lipsei de timp a oamenilor "mari". Mai multe puteţi citi la Nebuloasa pe blog, căreia i-au plăcut aşa de mult încât i-a văzut de două ori sau în rubrica Cristinei Voicu de pe Ora de Sibiu.
De la 21.30 am avut plăcerea să ne înghesuim din nou în mica şi cocheta (NOT) sală Studio a TNRS, pentru a urmări spectacolul companiei mexicane "Lagartijas Tiradas al Sol", intitulat "El rumor del incendio" şi tradus mot-a-mot în "Vâlvătăile inimii" (NOT, again, dar e amuzant că în engleză a fost tradus "The Sound of Fire" şi în germană "Die Sprache des Feuers"). Mă aşteptam la ceva cu fierbinţeli, amor latino, dar nu, viva la revolucion, a fost vorba de un documentar minuţios al mişcării guerrilla mexicane între 1960 şi 1980. Au ţinut minte cei trei actori o grămadă de informaţii, au pus în scenă inclusiv o tortură cu capul în lighean, au folosit proiecţie video cu fragmente de interviuri cu personaje istorice, au reimaginat bătăliile cu ajutorul soldăţeilor, le-au filmat cu camera video pentru a le reda pe ecran şi a le vedea, în detaliu, şi noi, au pus în difuzoare melodii patriotice.
Dacă-ţi place să auzi o colecţie de nume şi date istorice, piesa e de tine, altfel e o tortură de aproape două ore, au vorbit repede şi mult, eram tot cu gâtul sucit între subtirare şi scenă, am avut noroc cu o revistă cu care-mi făceam vânt, n-am mai fost niciodată aşa aproape de leşin din cauza căldurii. Moment penibil după prima oră: vreo 10 spectatori au părăsit, cu greu, mica sală iar actorii s-au oprit până au ieşit aceştia. Sper totuşi că n-au fost conştienţi că aplauzele din final au fost mai mult de uşurare că s-a terminat; ok, şi un pic din milă pentru efort. Singurul lucru pozitiv: am văzut-o pe Luisa Pardo în chiloţi.
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sunt moderate, apar dupa ce le citesc, dacă consider că respectă regulile bunului simț. Nu e nevoie să scrieți de două ori, aveți doar un pic de răbdare.