O călătorie cu mici peripeții

E 5 dimineața, am dormit 4 ore după alte 24 active și n-am somn - de la 2.30. Deja încep să mă plictisesc, așa că o să scriu pe blog. 

Avantajul de a-ți începe călătoria la 6.45 e că mai găsești locuri la ieșirea de urgență, pe toate segmentele. A big deal, dacă ai peste 1.85 și o să stai prin avioane 13-14 ore. De fapt pe zborul transatlantic n-am găsit de dimineață, dar am avut noroc, am întrebat la Frankfurt la gate înainte de îmbarcare, tocmai mutaseră pe cineva în altă parte așa că era unul liber.  Până să ajung acolo trebuie să spun că am avut ceva emoții la München, când am ajuns îmbarcau un zbor spre Frankfurt, dar n-au vrut să mă ia moka, au zis că trebuie să plătesc 60 de euro schimbarea de bilet. Am refuzat și mi-am așteptat zborul. Precizez că între München și Frankfurt Lufthansa are curse tot la două ore, de dimineața până seara. Presimțirea mea s-a adeverit: următorul zbor, al meu, a întârziat mai mult de o oră, așa că la Frankfurt am coborât din avion când începea îmbarcarea în cel de Atlanta. Noroc că erau gate-urile aproape unul de celălalt.

Una peste alta, am ajuns în avion, locul era superb, comod, larg, doar că n-avea televizor și era lângă wc-uri, ceea ce nu m-a deranjat pentru că eram utilat cu ipad și căști cu noise-cancellation. Nu m-a deranjat nici când a leșinat o doamnă pe culoarul din fața mea, am auzit un zgomot înăbușit, că ascultam muzică, când m-am uitat îi văd capul ițindu-se pe sub perdeluța albastră care se vede în poză (în dreapta) și care era extinsă la momentul respectiv. Văd că mișcă pleoapele, mâ gândesc că o doare spatele și s-a întins un pic, am mai auzit din astea, nu reacționez. După câteva secunde se trage perdeaua și apare un indian care nu zice nimic, mi-arată doar înspre ea cu degetul. Constat că femeia își ține picioarele într-o poziție nefirească, cum a prins-o înghețul, așa că e clar că a leșinat. Mă înjur în gând că-s bou și n-am reacționat singur și pe indian că se uită la mine în loc să o ajute. Sare și vecinul de scaun, chemăm personalul, perne sub cap, tub de oxigen, trusă medicală, tot tacâmul, plus lume ca la urs. Căpitanul întreabă prin sistemul de amplificare dacă nu e vreun medic la bord, apar două femei. Apoi întreabă dacă vorbește cineva sârbește, apare un băiat. Câtiva indieni curioși se holbează. Babilon în toată regula în avionul ăla și nici măcar nu era plin. Din fericire n-a fost decât un puseu de tensiune, nu trebuie să aterizăm în altă parte (o prietenă s-a întors de la jumătatea drumului din cauză că a făcut infarct un pasager, la un zbor de zece ore asta înseamnă minim alte cinci pierdute).

De controalele vamale am trecut rapid și la treizeci de minute după aterizare eram în fața noului terminal de zboruri internaționale din Atlanta.