Vin roșu, whisky și bere

Mi-am propus să încerc orice fel de mâncare când am ocazia, măcar o dată, ceea ce o irită pe maică-mea atunci când îi povestesc de rinichi flambați în sos de coniac și nu mă ating de tobă sau piftie. La fel e și cu băutura, de la o vârstă începi să cauți chestii noi, să asculți de oameni mai umblați prin lume și să încerci diverse distilate. 

După cum am tot scris, Portugalia mi-a făcut o impresie constant bună în gastronomie și vinuri, dar am descoperit ceva ce bate Cartuxa, cel puțin pe cea din recolta ultimilor ani: Rosso di Montalcino. În mod normal, orice se termină în Montalcino te arde la buzunare, asta dacă găsești de cumpărat. Din fericire, un cupul de prieteni și-a făcut concediul în Toscana și mi-a adus și mie două sticle. Pe Rosso l-am desfăcut de ziua mea, l-am lăsat o oră să respire și a fost genial. Știu unde-mi fac concediu la anul, cu mașina, ca să pot căra. Nu-s genul care să scrie metafore și să caute aromele din vin, dar am băut suficiente soiuri străine sau autohtone încât să recunosc ceva peste medie.

Îmi amintesc înghițind în sec de restaurantul din Milano unde am băut un Chianti la pahar, așa de bun încât m-am întors și a doua zi, dar nu mai avea același gust, ori era alt an sau producător, ori nu stătuse sticla suficient deschisă, cert e că toate aspectele care par fiță la început la băutul de vin roșu sunt necesare daca nu vrei să-ți bați joc de bani și de munca celor care l-au creat. Al doilea vin primit din Italia e faimosul Brunello di Montalcino, pe care trebuie să-l lași la decantat vreo patru ore. De abia aștept să-mi treacă răceala ca să-l încerc. O surpriză plăcută a fost că am mai primit o sticlă de ziua mea.

Ținând cont că o Cartuxa e 15 euro, că Rosso-ul a costat 9 euro și Brunello 18, iar prețurile din magazinele noastre pentru o sticlă de vin autohton decent încep de la 40 de lei și urcă spre 150 pentru ceva premium, sunt perfect de acord cu cei care zic că vinurile românești sunt supraevaluate și nu-și merită banii. Oricum, mă bucură că se investește în industria viticolă și că pe măsură ce trec anii crește calitatea vinului local.

N-am băut doar vinuri în ultima vreme, am primit o sticlă de whisky single malt afumat Ardbeg de la prietenul la care am gustat prima oară Glenfiddich de 18 ani și mi-am dat seama că whisky-ul e altceva decât Jack și Jim. Și cu whisky-ul e chestie de gust, Glenlivet și Glenfiddich sunt la mijlocul spectrului, neutre, Ardbeg și Caol Ila au un gust foarte pronunțat de afumătură și nu știu dacă plac tuturor. Dacă sunteți amatori de bourbon, am băut unul foarte decent în State: Maker's Mark, are și o sticlă frumoasă, sigilată cu ceară. Am văzut de curând că se găsește și la duty-free în Germania, așa că trebuie să fie și prin magazinele locale. Aici trebuie să menționez ofensiva whisky-ului, preponderent single malt, o mare parte din raionul de băuturi din duty-free-urile din Düsseldorf și München e ocupată de diverși producători scoțieni și americani cu multe mărci premium.

O chestie absolut ciudată am primit de la patronul Just Beer pentru servicii mărețe în IT: bere vintage, produsă în anul 2000. Are un gust straniu, ca un fel de gem lichid, e tare, închisă la culoare și dacă bei o sticlă singur îți trebuie o perioadă ca să-ți revii. Eu m-am dus la culcare. Amuzant e că pe etichetă se specifică termenul legal de expirare, în cazul berii mele 2003, dar producătorul oferă o scrisoare prin care garantează că produsul e bun pentru consum și după această dată.

Just Beer a devenit locul unde mergem lunar cu colegii la meciurile de fotbal și degustat diverse beri. A fost chiar amuzant la Steaua - Stuttgart (1:5), deși situația era albastră. Printre altele, am încercat o bere afumată, care, vorba chelnerului, îți dă impresia că bei din scrumieră. N-a exagerat.