A Late Quartet și altele

Sunt doi actori care de obicei apar în filme puține și bune, dar în perioada aceasta m-au surprins și răsfățat cu multiple lansări la intervale scurte de timp: Christopher Walken și Philip Seymour Hoffman - în A Late Quartet jucând chiar împreună. Nu vă lăsați prostiți de nota medie de pe IMDB, e un film foarte plăcut, desfășurat pe un fundal de muzică clasică (dar nu despre), cu intrigi amoroase, relativ intelectual. Nu pot să-l declar intelectual, pentru că atunci s-ar călca pe picioare cu The Master. 

Am citit cronica făcută acestuia din urmă pe MareleEcran și m-a impresionat. Din păcate am citit-o după ce-am văzut filmul. Jocul actorilor e superb, Joaquin Phoenix face un rol mare, dar, băi frate, nu se întâmplă aproape nimic două ore și un sfert! E comparat cu cealaltă capodoperă a lui P.T. Anderson -  There Will Be Blood, dar mie mi se pare că seamănă între ele doar prin lungime. După 90 de minute  începi să speri că poate moare cineva și se mai animă treaba, nu că m-as da în vânt după filme cu crime, dar e așa de static, lung și subtil încât nici măcar performanțele actorilor nu mai ajută. E din același raft cu Melancholia și Pacientul Englez. Da, sunt inginer și nu e musai să ne placă aceleași chestii la toți :)

Fetelor, bucurați-vă: am găsit urmașul filmului vostru preferat, The Notebook! Se numește Robot&Frank, nu vă lăsați influențate de nume, e cu dragoste. Tot cu dragoste e și ”Toată lumea din familia noastră”, numai că de data aceasta în stil românesc. În roluri secundare apar Tamara Buciuceanu-Botez, Stela și Arșinel, dar nu e pentru publicul lor țintă, e pentru românul modern, corporatist, crescut la bloc. Dați-i o șansă, s-ar putea să vă șocheze.

Există și seriale noi: The Americans, după două expisoade nu mi se pare că face pentru anii 80 ce-a făcut Mad Men pentru 60, mă refer la decoruri și ambianță, pentru că scenariul n-are legătură, e cu spionaj, ruși și mult mai subțire. House of Cards îmi place, am văzut mai mult de jumătate din primul sezon. Unele comentarii de pe net spun că dialogurile nu-s la nivelul lui Sorkin; nu mi se pare, unele pasaje sunt delicioase. E drept, aduce câteodată cu Political Animals, în care se marșa tot pe relația dintre jurnalist și sursă, probabil o constantă a politicii. O observație am: ascundeți-i, pentru Dumnezeu, urechile lui Kate Mara, câteodată are o freză de nu-i încap urechile pe ecran, zici că-i Daniel Craig.

P.S. Am văzut și Django Unchained, e ideal pentru o vineri seară.