Cu autobuzul la mall, în Texas

Profit de faptul că mai tânărul meu coleg cu care am fost în Austin e în concediu săptămâna aceasta și probabil nu-i lipit de calculator, deși la informaticieni nu știi niciodată, și vă împărtășesc experiențele noastre cu autobuzul în mărețul stat Texas.

Prima zi în Austin a fost liberă, de acomodare, așa că ne-am plimbat un pic prin centru și, nefiind nimic interesant, am hotărât să mergem la un mall, aflat la vreo 4 mile depărtare. Eu vroiam cu taxiul iar el, haiduc și la prima vizită în State, vroia cu autobuzul. Orașul Austin are o chestie faină în centru, wireless gratuit pentru turiști - doar că merge unde și când vrea el. Eu nu mă puteam conecta, dar colegul, să-i spunem Titi, avea net și vedea pe Google informațiile de tranzit. Știa exact ce autobuz să luăm. 

Eu mă uitam după taxiuri pe stradă, ba am și sunat la un dispecerat, dar n-a răspuns nimeni, el se ruga de mine să mergem cu autobuzul. Nu prea vroiam, aveam programare la Apple Store și, în plus, n-aveam chef să ajungem prin cine știe ce ghetto. Deoarece toate taxiurile pe care le-am văzut erau ocupate, m-am lăsat convins de rugămințile lui fierbinți, cu condiția ca dacă ajungem la dracu-n praznic să plătească el taxi-ul de întoarcere.

Ne suim în autobuz, luăm daily pass (5 usd/2 buc), ne așezăm confortabil printre clasa de jos americană și-l întreb câte stații avem. 24, răspunde el, dar nu durează decât vreo 30 de minute, precizează repede. Mă uit urât și sper să aibe dreptate. A avut. Un hippie în vârstă, cu o excrescență ciudată pe față, aude că vorbim în altă limbă, îl întreabă pe Titi de unde suntem, dă mâna cu el și se bagă în vorbă. Eu îmi fac de lucru cu telefonul, îi las să socializeze. Ajungem la mall, mergem direct la baie, ne spălăm bine pe mâini, apoi ne facem fiecare de lucru.

Observați suportul de biciclete din fața autobuzului

Pe la ora 16 ne pregătim de plecare, Titi își consultă aplicația și afirmă că avem autobuz în cinci minute. Mergem în stație, vine autobuzul, ne instalăm confortabil printre clasa de jos americană. Pleacă autobuzul, după câțiva metri o tânără asiatică întreabă vecinul de scaun dacă e cursa spre downtown și când aude răspunsul vrea să coboare. Titi, mare expert în trafic texan, o linișteste, îi spune că-i autobuzul corect. Eu mă amuz în gând de încrederea în sine, dar neprinzând toată discuția nu mă bag. Câteva stații mai încolo observăm pe harta GPS că autobuzul nu merge pe traseul de downtown ci o ia pe dealuri, ne dăm seama că ne-am urcat în ce nu trebuia. Ni se cam termină și bucata de hartă cache-ată în telefon, nu prea știm pe unde suntem.

Ajungem la un fel de capăt de linie, coboară aproape toți, înclusiv șoferița, se urcă alte persoane. Preiau inițiativa, întreb noua șoferiță, aproape identică cu cea veche (adică afro-americancă la vreo sută de kg), dacă e autobuzul corect, mi se spune că nu, dar că putem coborâ acolo și să luam altul. Așa facem, inclusiv studenta din Coreea Sud, pentru că între timp, fiind toți în aceeași oală, ne împrietenim. După vreun sfert de oră vine autobuzul corect și în altă jumătate de oră suntem în centru. Nu-i mai explic lui Titi binefacerile taxiurilor pe tărâmuri necunoscute, dar am senzația că le-a înțeles. Deși costurile sunt mai mari, măcar știi că nu te apucă noaptea prin locuri prin care nu intră nici poliția. N-a fost cazul, dar cine putea știi unde o să ajungem.