Cum am învățat să cânt la chitară / 1

Prin toamnă l-am întrebat pe Bebe de la Oldies/Oldiz Bend dacă pot să cânte la nunta noastră. A acceptat imediat, și-a notat în agendă și ne-am văzut fiecare de treabă. 

Prin decembrie, la o bere la Oldies, am avut următorul dialog, inițiat de el: ce-ar fi dacă ai cânta cu noi o piesă. Ar ieși mișto!

- Je? Care n-a pus niciodată mâna pe chitară? Hăhă! 

- Poți să iei ore cu Manole.

Trec sărbătorile, trece luna ianuarie, prin februarie încă aveam gândul că ”ar fi fain” în cap, dar mi se părea extrem de târziu. Într-o seară îl văd pe Manole în Oldies. Nu ne cunoșteam, dar îl abordez, facem schimb de numere și stabilim că o să mă sune. Pentru cine nu știe, Ilie Manole Vlad e chitaristul de la Antract și Oldiz Bend, îl văzusem într-o grămadă de concerte cu trupa din urmă, fix de la masa din fața locului unde își susținea solo-urile, eram fascinat de ușurința și dezinvoltura cu care cânta orice.

Mai trec vreo zece zile fără să se întâmple nimic, deja convins că omul își vede de viața lui, când primesc un sms ”am fost răcit, dar ne putem vedea sâmbătă”. Așa că sâmbătă, 16 februarie, a început totul. M-am dus cu mâinile în buzunar la studio-ul lui, mi-a dat o chitară pentru începători, un caiet de muzică și am început lecțiile. 

Primele trei săptămâni au fost cele mai grele. Nu-mi ieșea aproape nimic, deși nu făceam decât exerciții cromatice, menținerea tempo-ului și alte lucruri introductive. Mă dureau buricele degetelor de la mâna stângă, cele care apasă coardele de metal, degetele mele fiind obișnuite doar cu tastele fine din plastic ale computerului. Nu puteam exersa mai mult de o oră pe zi, până ajungeam la o durere constantă, o sensibilitate maximă sub amprente și un pic de frică că o să mi se spargă pielea. Dar era deja luna martie și în mai era nunta, trebuia să continui dacă vroiam să învăț Wonderful Tonight, piesa sugerată de Manole, din cauză că are solo de chitară și niște note relativ ușor de luat. Eu am acceptat pentru că e lentă, nu-mi trebuia mie solo, ar fi fost perfect ceva cu care să nu ies în evidență.

Când am reușit prima schimbare de note, pe ritm, am fost în culmea fericirii, începea să sune a muzică. Muzică timidă, dar orișicât, muzică, nu maltratare de corzi. Acesta e unul din cele mai grele lucruri la chitariștii începători, deși dacă te uiți la profesioniști n-o să-ți dai seama. Stabilirea poziției mâinii stângi pe coarde pentru a lua o anumită notă se învață relativ ușor, dar apoi vine momentul când trebuie să schimbi rapid poziția degetelor pe coarde și intervalele notei următoare, între două mișcări ale mâinii drepte, cea cu care ciupești ritmic corzile. Se folosesc frecvent trei sau chiar patru degete, adică toate în afară de cel mare, câteodată sunt unul lângă celălalt, n-ai foarte mult loc să le pui pe interval, altădată trebuie să deschizi mâna peste trei intervale. Complicat la început, mai ales cu pinky, cine-și folosește degetul mic des? Nu te ajută decât mult exercițiu, pentru dezvoltarea de muscle memory, așa că ora aia pe zi de practică a fost sfântă, șapte zile pe săptămână. Mai adăugați încă un nivel de dificultate: e la fel de important să nu blochezi alte coarde decât cele care trebuie, altfel nu sună a nimic.

După aceste săptămâni inițiale de muncă fără progres rapid a început să se schimbe situația, să fie mai amuzant cântatul, să-mi placă ce se aude și să-mi doresc să continui, așa că am hotărât să-mi cumpăr chitara mea. M-am dus la XBase, n-am găsit nimic recomandabil în zona de preț pe care mi-o stabilisem, apoi mi-am amintit că Bebe pusese pe FB poza chitării pe care vroia să o vândă, își cumpărase un superb hollow body din anii 60. L-am vizitat, ne-am înțeles la preț și m-am ales cu frumusețea de Paul Reed Smith SE Santana, aproape nouă, pe care v-o prezint cu plăcere:

Continuarea poveștii mai târziu.
Later edit: partea 2 aici