Cum am învățat să cânt la chitară / 2

Partea 1 aici.

Manole, în infinita lui înțelepciune pedagogică, mi-a ales o piesă a cărui solo necesită cam toate tehnicile pe care le poate aplica un chitarist: vibrato-ul care modifică nota prin mișcarea corzii în plan vertical; slide-ul care face același lucru, dar în plan orizontal, trecând de la o tastă la alta în timp ce apeși coarda; bend-ul, alternativă la slide, prin care împingi coarda în sus pentru a schimba nota cu un semiton sau ton (moment în care aceasta opune rezistență și-ți intră în degete, dacă n-ai bătături); hammer-on, prin care ciocănești coarda în dreptul altei taste; m-a pus să folosesc până și pull-off-ul, prin care ciupești coarda, procedeu care nu e în piesa originală, dar așa cântă Clapton live, cică :) 

A fost amuzant, o dată ce-am dezvoltat bătăturile la care tot fac referire. Desensibilizarea asta a avut și dezavantaje, nu mai simțeam cât de tare apăs tastele computerului cu degetele de la mâna stângă și mâncam o grămadă de litere sau nu puteam apuca obiecte foarte mici și ușoare, nu le simțeam între degete. Între timp m-am obișnuit cu situația, a devenit noul normal.

Când a venit momentul să plec la conferința din State îmi ieșea decent toată piesa, inclusiv solo-ul de final. La întoarcere, după opt zile de pauză, am constatat un regres, s-au dus bătăturile și o parte din mobilitatea nou obținută, am avut iarăși probleme cu bend-urile. A fost ușor dezamăgitor.

Pe lângă primul schimb reușit între note, îmi aduc cu plăcere momentul când am legat chitara la un amplificator serios. A fost o senzație greu de descris, dar de neuitat, mai ales după ce exersezi la ”rece” acasă. Ca urmare mi-am cumpărat monitoarele de birou de care scriam acum câteva luni. Cu ele și chitara legată la laptop am construit un studio de repetiții decent și compact în biroul de acasă. Mai multe detalii despre partea tehnică într-un post viitor.

Pentru că mai erau trei săptămâni până la nuntă, Manole și Bebe m-a încurajat să mai încercăm o piesă, m-am apucat de Living Next Door to Alice. Deși pare simplă, am avut ceva dificultăți cu partea de intro, unde cânt singur și trebuie să ciupesc corzile rapid, fără toba care să-mi dea ritmul și fără să mă încurc, în plus trebuia să-mi iasă notele curat, nefiind acoperit de orchestră. ”La”-ul a fost o provocare, necesitând trei degete amplasate în același interval, pe trei corzi diferite.

În săptâmâna anterioară nunții, de 1 mai, când lumea era la grătar, am făcut prima repetiție cu formația. A ieșit relativ bine, Monica știind Wonderful Tonight de la karaoke. Eu am avut ceva probleme în a mă adapta bubuiturilor generate de tobe - niciun sintetizator nu te pregătește pentru cât de tare se aude o tobă live. La prima interpretare a ”Alicei”, pe refrenul căreia atingerea corzilor nu se suprapune exact cu felul în care se lovește în tobe, m-am pierdut pur și simplu, nu mai știam patternul, îmi venea să cânt exact pe bătaie. După încă două repetări ale piesei deja era mult mai bine, mai trebuia doar să mă concentrez pe toată durata melodiei, pentru că dacă văd că-mi iasă, mă relaxez, încep să mă gândesc la altele și uit șirul notelor. Dacă-mi observați fața în filmulețul de mai jos, de aia e așa crispată. 

Cântatul live cu o formație a fost al treilea moment deosebit al experienței, după ce am trecut de el pot să zic că a meritat tot efortul și banii.

Am mai făcut o repetiție cu formația în miercurea dinaintea evenimentului și încă una, scurtă, la sală,  cu o zi înainte, când s-au instalat instrumentele. După care a venit ziua cea mare, în care n-am avut emoții decât pentru cântat, la 2.30 dimineața eram cu ochii în tavan și repetam în gând piesele, deși nu-mi doream asta. Am mai spus-o, nu m-a stresat nimic altceva legat de nuntă.

Ce-a ieșit puteți vedea mai jos, nu vă așteptați la mare lucru, from zero to hero în trei luni nu se poate, deși am muncit cam o oră pe zi, în fiecare zi, cu excepția delegației. Am ales să fac un montaj și să nu pun integral filmarea deoarece camera s-a plimbat și peste audiență, n-am vrut să public secvențe cu invitații, nu știu dacă ar aprecia să se vadă pe net.

Trei constatări de natură tehnică și gata: în boxe, live, se aude altfel decât înregistrează un microfon, acesta încearcă să egalizeze sunetul și să ajusteze sonorul, de exemplu solo-ul meu final la WT aproape că s-a pierdut. Cine a fost la un concert și apoi a văzut înregistrarea lui știe despre ce vorbesc. O altă problemă, constatată pe scenă, e că boxa în care trebuia să aud ce cânt, adică monitorul din fața mea, era la un volum care nu făcea față boxelor principale, câteodată mă acopeream celelalte instrumente și n-aveam un feedback a ceea ce fac, din fericire pe înregistrare văd că sună onorabil. Poate vă întrebați de ce stau pe taburet. Nu ca să se vadă și cei din spate, deși e frumos așa, ci pentru că încă n-am dexteritatea de a nimeri corzile fără să mă uit unde pun mâna. Cântatul la chitară în picioare, cu o rată mare de reușită, e pentru cei cu experiență.

Am menționat, oare, că aveam amândoi emoții? :) Fețele familiei și invitaților au fost priceless, nu a știut absolut nimeni ce le pregătim.