Château de Meung-sur-Loire

La finalul turului, uitându-mă înapoi, nu pot să zic că merita prea mult vizita la castelul acesta. S-a nimerit să fie lângă autostradă, un ocol de doar patru kilometri, așa că ne-am oprit la el pe drumul dintre  Besançon și Amboise,  cartierul general din care am ”atacat” valea Loirei.

Château de Meung-sur-Loire a avut o istorie tumultoasă, începută în secolul 12, printre altele fiind luat de la englezi de Ioana d'Arc în 1429, iar în secolul 18 devenind rezidența episcopilor de Orléans.  

Latura renovată în secolul XVIII

Latura veche

Materialele de promovare se laudă cu un tur ce conține și componenta olfactivă, fiecare cameră încercând să redea mirosul vremii - noi am bănuit că încearcă să acopere mirosul de mucegai, nu totdeauna într-un mod discret, în unele locuri mi s-a ridicat stomacul în gât din cauza aromelor artificiale.

Sufrageria, o invenție a secolului XVIII

Trebuie menționat că majoritatea castelelor au fost jefuite în timpul Revoluției Franceze, ba chiar în unele părți soldații au transformat ușile în lemne de foc, așa că interioarele sunt refăcute, ori cu imitații în stilul epocii, ori cu mobilier adus din alte părți.

La demisol era amplasată camera de baie, locul unde stăpânul primea câteodată și oameni în audiență. ”Piscina” se umplea cu vreo 18 căldări de apă încălzită, iar la final trebuia golită în același mod, nu exista canalizare.  Interesant e că în secolul XIV baia era parte a vieții cotidiene, doar în a doua jumătate a secolului XVI a început atitudinea ostilă asupra apei, Biserica considera că oamenii au mai multe șanse să-și salveze sufletul dacă-și ating corpul mai puțin. Era voie să-ți speli doar fața și mâinile, apa era sinonimă cu pericolul, doctorii spuneau că baia favoriza pierderea forțelor vitale și permitea intrarea miasmelor prin porii dilatați. 

Turnul bisericii care străjuiește intrarea proprietății