Back to school. Guitar school

De când m-am întors din concediu am reluat orele de chitară. O dată la 7-10 zile mă duc la dom' profesor aka Manole, unde îi arăt, în majoritatea dăților cu rușine, cum mi-am făcut temele. Deși exersez minim o oră zilnic și nevastă-mea se plânge că ne vedeam mai des când locuiam separat dar o scoteam în oraș (probabil și din cauza celor două uși închise pe care le interpune între noi când se refugiază în partea cealaltă a casei) progresul e mai încet decât cel al construcției de autostrăzi în România. Vecinii încă mă salută, deși la întrebarea dacă îi deranjează zgomotul până și copiii celor de la parter răspund, cu o expresie de milă pe față, că se aude ceva, dar e ok.

Poți să înveți și singur să cânți la chitară, YouTube e plin de filmulețe pe tema asta, dar există suficiente procedee și tehnici pe care le poți deprinde eronat încât să merite să ai pe cineva care să te corecteze și să-ți dea teme care să te ajute să progresezi optim. Poți să faci exerciții de digitație plictisitoare, găsite pe net sau cineva îți poate spune că intro-ul de la Fată Verde sau Mama, I'm coming home dezvoltă aceleași abilități.

De câteva zile ascult colecția The Aeroplane Flies High a formației Smashing Pumpkins și m-a captivat varianta aceasta de la Zero (8trk Demo). Este încă peste posibilitățile mele. Am găsit pe YouTube interpretarea unui băiat care cântă de doi ani și mi-am dat seama că există o oarecare speranță, deși se pare că la vârsta aceea progresezi mai repede. După cum spune și el în comentarii: ”dark lonely hours practicing”. În cazul acesta nu mi se pare că se aplică aforismul lui Steve Jobs ”the journey is the reward”, cu toate că lecțiile sunt interesante, ne întindem mult peste cele două ore alocate, povestind despre orice are legătură cu muzica, de la împărțirea drepturilor de autor la echipamente pentru in-ear monitoring.

Cert e că experiența mi-a dezvoltat un respect profund pentru muzicieni.