După fotbal și ciclism, urmează baschetul

Există o parte pozitivă în baschet: mulți antrenori români de 30-40 de ani, care sunt serioși și dedicați meseriei. Atât. Restul e putreziciune, pentru că ei luptă cu o caracatiță a cărei tentacule sunt adânc înfipte în politică, de unde-și trage fonduri pentru echipă, influență și spăgi pentru arbitri. Câștigătorul competiției se cunoaște în fiecare an și e același. Asesoft.

Mitică a zburat de la Ligă, cu ajutorul lui Ponta. La Ciclism, Eduard Novak are parte de un puci, la care pun umărul și oameni din Ministerul Sportului. În 2 decembrie urmează alegeri la Federația Română de Baschet, unde echipa cea mai valoroasă, cea mai iubită de arbitri și cea mai urâtă de public (toate-ntr-una ca șamponul) îi aparține lui Sebastian Ghiță, țuțăr de-al lui Victoraș. 

Pe lângă sponsori, o mare parte din fondurile multor echipe de baschet vin de la primării (CSM) și universități (CSU), deci tot de la Stat și Guvern. Să-i spunem partea stabilă, pe care te poți baza mai mult decât pe fluctuațiile economiei. Unele dintre cluburi fiind conduse în mod feudal, aproape lăsate moștenire din tată în fiu (cele mai vizibile clanuri: Vulc la Sibiu, Ziguli la Pitești), n-o să riște prea mulți controale și tăieri de fonduri, așadar au să voteze ”pentru binele baschetului”. 

Carmen Tocală, fostul președinte FRB, a fost promovată în MTS pe post de secretar de stat, interimatul fiind asigurat la Federație de oamenii ei. Câteodată doamna Tocală merge la meciurile Asesoftului alături de Ghiță și Ponta, iar la un moment dat exista un zvon cum că mașina pe care o conduce e înmatriculată pe una din firmele lui Ghiță. O recentă declarație de-a ei, ușor ilogică, legată de Eduard Novak găsiți aici. 

FRB e o cloacă în care se învârt aceiași oameni de acum 30 de ani. Se schimbă între ei, fac alianțe de moment și se înjură în privat. Nu există transparență și multe decizii sau implementări de reguli se fac după ureche (consultați arhiva și editorialele TotalBaschet). Se autodenumesc ”marea familie a baschetului românesc”, dar li se potriveștemai bine motto-ul ”la vremuri noi, tot noi”. 

Concluzia? Nu cred că are nimeni speranțe de mai bine, cel puțin până când Ghiță o să înfunde pușcăria. Sunt convins că o să vină și ziua aceea.