Marți, seara de baschet, aproape ca de obicei, doar că am transferat trei înlocuitori pentru titularii de drept, plecați în concediu. Din experiență știu că atunci când introduci mai multe necunoscute în sistem sunt șanse sporite să iasă prost. Nu e vina nimănui, așa se întâmplă când nu sunt ajustate relațiile de joc, până se obișnuiesc oamenii unul cu celălalt. S-a întâmplat de-a lungul anilor să fac o entorsă severă, fiind călcat pe gleznă la ora de sport de un tip care n-avea nicio treabă cu baschetul, dar insistase proful să ne vadă pe toți jucând; sau să se ia la bătaie doi băieți perfect normali, doar pentru că era o fată în sală și unul din ei devenise subit macho.
Ei bine, deși jucam mai relaxați decât de obicei, marți a încasat un prieten o lovitură în trahee de ne-a speriat câteva minute cu horcăielile lui, iar eu era să-mi scot un ochi, recuperând o minge dintre alți doi jucători. Cineva, cumva, la învălmășeală, mi-a redirectat mâna care trăgea mingea de sus în jos și degetul mare a ajuns în ochiul proprietate personală. N-a fost motiv să plec acasă, am mai jucat două meciuri, se ameliorase senzația de corp străin și până la urmă culoarea roșiatică, dată de capilarele sparte, dispare singură, cu timpul. Doar un coechipier era ușor nedumerit în timpul jocului, i se părea că-i trag frecvent cu ochiul. Prima lecție: nu vă lăsați dus de val, jucați prudent, mai ales când nu cunoașteți coechipierii, nu trebuie să le demonstrați că sunteți cel mai bun din curtea școlii.
Ajuns acasă, am pus niște antibiotic (picături) ca să nu se infecteze și m-am culcat. Am rezistat ispitei să caut informații pe net, de obicei găsești niște povești de groază, cu complicații, de ți se ridică părul pe ceafă. N-a fost o noapte liniștită, m-a cam durut, plus gândurile negre, așa că a doua zi dimineață m-am dus la oftalmolog, după o vizită la mama, care-i medic. Am aflat că mi-e zgâriată corneea, de aceea mă supăra lumina. Nici picăturile pe care le-am pus n-au ajutat, se folosesc când nu există răni deschise, dacă continuam singur putea ieși grav. Așadar avem a doua lecție, banală și de bun simț și ea: consultați specialistul.
M-am dus acasă și am stat două zile relativ liniștit, încercând să nu forțez ochiul. E complicat, poți doar să asculți știrile, muzică și documentare. Nici condusul nu-i amuzant fără un ochi, îți lipsește vederea în spațiu. În plus, orice concentrare suprasolicită ochiul bun, așa că se lasă cu dureri de cap, amețeli și oboseală. În a doua noapte am dormit buștean, eram epuizat, deși nu făcusem mare lucru toată ziua. A treia lecție: iubiți-vă ochii ca pe... ochii din cap.
Mi-am amintit de un episod anterior plecării la baschet. Mi-am verificat unghiurile, pardon, unghiile. De obicei mi le tai, ca să nu zgâriu pe cineva, de data asta am amânat momentul, nu mi s-au părut de mari, dar au fost suficient de mari încât să producă o zgârietură mică într-un loc sensibil. Lecția patru: iubește-ți aproapele, că poate ești chiar tu acela. Mă rog, înțelegeți voi.
Azi, după două zile de repaus, am fost la control, sunt 90% vindecat, așa că m-am întors la serviciu. Am stat și m-am gândit: în peste 13 ani de lucru acestea au fost primele zile de concediu medical, am venit la lucru inclusiv cu branula în braț, după o criză de rinichi care a implicat drumuri matinale la spital pentru perfuzii. Încă aștept statuia (lecția cinci).
Să ne vedem cu bine. Literalmente.
P.S. se pare că-mi trebuie și ochelari, așa că dacă nu vă salut și mă holbez încruntat, apropiați-vă. Nu mușc, așa e fața mea când încerc să văd la distanță.
Postări
