Un an de când m-am apucat de chitară

Zilele acestea se face anul de când m-am apucat de chitară. A trecut repede. Mai interesant e că mi-a(m) schimbat obiceiurile, decât să pierd nopțile prefer să mă trezesc odihnit în diminețile de weekend și să exersez. Câteodată sunt chiar ușor stresat că nu apuc să-mi fac ”temele” de la o săptămână la alta, dar efortul merită: am avut ocazia să mă compar cu două persoane care studiază singure și progresul pare să fie mai mare (după estimările altora). Asta nu înseamnă că-s talentat sau că dacă investeam trei-cinci ore pe zi în loc de una nu eram mult mai departe, dar în felul acesta nu-i o corvoadă, se integrează cu programul și, până la urmă, nu mi-am propus să devin profesionist ci să mă simt bine. Rămâne valabil ceea ce-am scris în august.

Deși toată lumea e îndrăgostită de solo-uri, o mare parte din prestația unui chitarist obișnuit ține de acompaniament și ritm, e important ca aceste procedee pentru mâna dreaptă să fie aprofundate. Apoi vin celelalte părți tehnice, notele ”deschise” pe care le înveți cu mâna stângă și diverse procedee ce se pot aplica coardelor (push, pull, bend etc). După care înveți o gamă și toate pozițiile notelor ei pe grif (în cazul la minor pentatonic sunt cinci poziții diferite) și deja poți să faci o improvizație și să cânți ceva ce sună bine în respectiva gamă folosind tot griful - dar numai după ce mai înveți niște procedee specifice acelui stil de muzică. Pentru că blues-ul e baza rock-ului modern și de la el pornește tot, mai studiezi și câteva formule specifice, ca să nu sune improvizația chiar ca la grădiniță - și, credeți-mă, are bluesul o grămadă de pattern-uri, e chiar mișto. Cam așa trece primul an, fără să știi să cânți prea multe piese complete, ci doar niște secvențe de acorduri.

Ca să nu-ți pierzi interesul și să nu devină plictisitor, înveți totuși câteva melodii (sau fragmente de melodii) bune pentru dezvoltat abilități și învățat note, de obicei în variante simplificate: Andrii Popa, Wish You Were Here (Pink Floyd), The Loner (Gary Moore), Ploaia (Cargo), Don't Cry (GnR). Interesant e că după ce le înveți ți se par simpliste (cam sunt) și nu te mai mulțumesc, dar prima oară când îți ies de sub degețele niște sunete noi ești în extaz - și de ce n-ai fi așa, pentru fiecare pas ai depus o muncă de ore, zile sau săptămâni. Asta e principala diferență față de o profesie intelectuală, unde ai înțeles un concept și-l aplici imediat; la muzică între înțeles și aplicat e perioada în care dezvolți îndemânarea fizică, cam ca la sport. Cică în adolescență merge mai ușor și mai repede.

În concediul de iarnă, având prea mult timp liber, am încercat să învăț solo-ul uneia din piesele mele preferate: On The Turning Away (începe la 3:24). Gilmour o cântă diferit live față de studio, am găsit tabulaturile ambelor variante și a durat cam o săptămână să înțeleg ce face în primele 90 de secunde ale solo-ului, inclusiv cu ajutorul unor filmulețe de pe YouTube. Problema unui astfel de solo e că durata notelor nu e constantă, câteodată lungește un sunet, altă dată cântă foarte repede. Am stat cu căștile pe urechi, lipit de ecranul laptopului, câteva ore pe zi, ca să reduc transcrierea la notele ”dominante”, pe care să le pot intrepreta și eu. Apoi au urmat câteva sute de repetiții și într-un final m-am înregistrat, ca să ascult cum sună. 

În pregătirea acestui post, în weekendul trecut am înregistrat și video-ul de mai jos, dar am ales să folosesc pentru audio track-ul din ianuarie, tras prin computer, unde aveam și negativul piesei. Din cauza acestui mix și pentru că a trecut o lună între cele două momente, nu e sincronizat întotdeauna ce vedeți cu ce auziți. Era o inregistrare de probă, n-am mai avut timp să repet recent, servește totuși scopului de documentare și imortalizare a momentului aniversar.