Experiența Ironman la persoana întâi (2/3)

Vă spuneam la sfârșitul lunii iunie că un prieten sibian a participat la Ironman. Între timp s-a recuperat, și-a adunat gândurile și a scris despre această experiență. Cu permisiunea lui, am preluat textul și am să-l public pe bucăți. Îl puteți felicita pe Mihai Mandeal pentru performanță, voință dar și talent literar aici.

Prima parte a acestui text se găsește aici.

Marti 24.06.2014 dupa un ultim antrenament de inot la bazin, ne-am imbarcat in masina cu destinatia Klagenfurt am Woerthersee. Eu cu Miruna am plecat mai devreme si ne-am intalnit cu Daniel si Anne-France la masa de seara unde subiectul principal a fost … cine ghiceste? … VREMEA desigur, pentru ca tocmai incepuse o ploaie torentiala si prognoza pentru intreaga saptamana anunta vreme ploioasa, iar in ziua concursului chiar furtuna. Oricum am concluzionat ca fie ce-o fii luam startul si apoi vedem noi. Zilele la Klagenfurt au trecut pe nesimtite cu vreo doua alergari scurte, doua sesiuni de inot in Woerthersee si o tura de o ora cu bicla, asa cat sa pastrez muschii dezmortiti. In rest plimbare, odihna (somn de la 10 seara la 5-6 dimineata) si de joi carbo loading. Joi la ora 11 am mers impreuna cu Daniel sa ne inscriem si apoi am bantuit vreo 2 ore prin Expo belind ochii la fel de fel de chestii, ca se adunasera la un loc toti comerciantii de produse pentru triathlon din Austria si nu numai. Am mai cumparat cate ceva, am mai capatat cate ceva moka, am facut si cateva poze si ne-am retras la standuri sa nu ne epuizam resursele inutil. Sambata la ora 9 a fost sedinta tehnica in limba engleza si de la 10 cea in germana. Sa fiu sigur ca nu ratez niciun aspect am stat la amandoua mai ales ca dupa cea in germana trebuia sa ma vad cu ceilalti colegi de club care luau startul duminica sa facem niste poze. Apoi m-am dus la hotel si am pregatit si bicicleta si sacii de tranzitie si m-am dus sa fac check-in-ul. Treaba a mers foarte repedede organizarea fiind impecabila. Pe dupa amiaza au inceput sa ajunga si “suporterii” – Ana si Teodora cu Radu mai intai, apoi si Mihaela cu Radu si cu Ema. Miruna le-a impartit hartile cu traseele celor trei probe, insignele de sustinatori ai numarului 1659, respectiv subsemnatul, si tricourile de “support team” apoi ne-am despartit urmand sa ne revedem a doua zi pe traseul de bicicleta si pe cel de alergare. La ora 22 cu oarecare teama ca nu o sa pot dormi m-am bagat la somn.

La ora 3 si 12 minute m-am trezit si m-am bucurat teribil ca prinsesem 5 ore bune de somn, dar in acelasi timp mi-a fost clar ca nu o sa mai adorm la loc. M-am mai uitat pe net, am mai repetat in cap tranzitiile si la 4 am coborat impreuna cu Miruna la micul dejun, asa cum stabilisem cu Daniel inca de cu seara. El era deja acolo cu Anne-France si in afara de ei inca vreo 20-30 de oameni majoritatea participant, iar restul sustinatorii aripa dura. De la masa am urcat in camera sa ne luam neoprenele si acareturile necesare la inot si la 5 si 20 minute ne-am dus in zona de tranzitie sa umflam rotile, sa lasam bidoanele de hidratare si gelurile si sa mai descantam odata biclele. Apoi am pornit spre malul lacului unde ne astepta un minunat curcubeu pe care l-am savurat mai mult din pozele de dupa decat pe moment, gandul meu fiind cu totul in alta parte. Ne-am bagat in neopren si pentru ca Daniel lua startul la 6:45 in primul val ne-am urat succes si ne-am despartit. De startul primului val imi aduc aminte ca prin vis, eu fiind mult mai preocupat sa imi potrivesc neoprenul sa nu ma frece la gat si sa imi lipesc ochelarii cat mai strans pe ochi sa nu ia apa. 

La 6:50 m-am despartit de Miruna cu promisiunea sa ajung la finish intreg si nevatamat, si m-am amestecat printre cei 2200 de starteri din valul doi. M-am pozitionat cam in linia a treia pe socoteala ca in primele doua linii va fi batalia, dar nici nu voiam sa raman foarte in spate blocat dupa inotatorii mai lenti. Bubuitul tunului care a dat startul l-am auzit printre strigatele de bucurie (sau de groaza?) ale concurentilor, dar deja era prea tarziu pentru orice altceva decat ACTIUNE! In prima faza s-a pornit destul de linistit si in afara de usoare impinsaturi sau atingeri nu am simtit nimic. Dupa vreo 300 m cand grupul de inotatori a inceput sa se adune catre centru am devenit treaba mai dura in sensul ca trebuia fie sa rezisti pe pozitie fie sa te lasi sa aluneci in spate odata ce capul tau ajungea sub nivelul umarului celui de langa tine, cand acesta era foarte aproape. Odata cu trecerea timpului ne-am grupat destul de bine dupa viteza de deplasare si doar la schimbarea de directie (au fost 2 in total) era mai inghesuiala. Se mai trezea cate unul ca isi aduce aminte sa inoate si se mai urca pe mine dar i-am lasat sa depaseasca si in cel mult 200m i-am depasit la loc fara sa cresc ritmul. Desi Daniel ma sfatuise sa trag tare ca dupa aia nu mai am nevoie de maini, inotul a fost unul din putinele momente cand am hotarat sa nu-i urmez sfatul cu riscul de a pierde maxim 5 minute dar fara a risca sa ma aleg cu un ochi umflat sau ceva. Asa ca mi-am propus de la inceput un timp de inot de 70-75 de minute lipsit de aventuri. 

Totul a mers ca pe apa pana la intrarea pe Lendkanal. Acolo s-a ingustat treaba si tot puhoiul intins pe vreo 20-30m latime trebuia sa se regrupeze in 10m. Intamplarea fericita a facut ca eu eram fix in mijloc si in afara de faptul ca dintr-o data s-a facut inghesuiala ca in metrou cand se urca la o statie 100 deodata intr-un vagon, am putut oarecum sa inot. Am vazut pe unii care au nimerit pe la marginea canalului unde apa era pana la genunchi ca efectiv mergeau prin apa. Dupa 100m in canal s-a facut pur si simplu STAU (adica blocaj de circulatie). Mi-am dat seama ca cei din fata nu mai puteau inainta cu aceeasi viteza ca inainte din cauza celor din fata lor care erau blocati de cei din fata si asa mai departe. Acuma ce sa faci, asta este, stai mai incet si mergi in ritmul celorlalti ca prin ei nu ai cum trece. Asa gandeam eu, doar ca in spatele meu erau si unii care ori nu si-au dat seama de situatie ori li se parea ca acum scot parleala si ca daca cu inotul stau mai subtire se pricep la imbulzeala. Dupa ce mi-am luat o mana peste cap care mi-a zburat aproape ochelarii de pe ochi si vreo cateva maini peste picioare si spate mi-am dat seam ca e ora Colgate si trebuie sa iau masuri asa ca am schimbat stilul de inot: am trecut de la crawl la brass cu principalul avantaj ca din spate nu se mai putea apropia nimeni sa ma calareasca si in acelasi timp vedeam si in fata mult mai bine ce se intampla. Haiducii din spate si-au dat seama ca nu e pont sa atace pe la mine si au cautat alte verigi slabe sau s-au linistit si au asteptat sa se reia traficul normal pe canal. Dupa 200m brass s-a facut loc si mi-am reluat cu forte proaspete inotul crawl. Probabil ca am pierdut 2-3 minute dar nu vad cum altfel as fi putut actiona fara sa risc o accidentare aiurea. Dupa 68 de minute am iesit din apa relativ odihnit cu pulsul destul de scazut si am inceput alergarea spre zona de tranzitie. Am vazut gasca de sustinatori si nu am apucat decat sa scot limba la ei din alergare.

Tranzitia a decurs fara probleme si doar cu neoprenul m-am chinuit putin sa il scot de pe glezne ca mi-era mila de el sa-l calc in picioare la propriu. Am incaltat pantofii de ciclism, ca faza cu incaltatul din mers pe bicla n-am exersat-o (de fapt nici nu am incercat-o vreodata si nici nu cred ca o sa o fac vreodata, sunt prea batran pentru asta), si fuga la bicicleta. Cum m-am suit pe bicla parca mi s-au lipit picioarele pe pedale si curu pe sa. Eram de acolo, iesisem din apa teafar, nimic nu imi mai statea in cale, m-am gandit ca rup tot acum!!! La iesirea din tranzitie era plin de lume si pe primii 500m era o galagie de nedescris. Am pornit ciclocomputerul si i-am dat bice. Am inceput sa depasesc si cred ca doar dupa 5km m-am uitat pe ceas: mergeam mult prea tare pentru ce aveam de parcurs. Eram aproape de 300W si pulsul era pe la 160bpm si era clar ca asa puteam s-o mai duc maxim 50 din cei 180km. Ratiunea a reluat locul entuziasmului si frenezia inceputului fiind trecuta am revenit la planul initial: maxim 250W, puls sub 150, alimentare cu cate un gel la fiecare 30 de minute si lichide dupa cum imi era sete. A fost primul concurs unde pe urcari nu am tras ca neghiobul sa imi fac praf picioarele, in schimb am apasat constant atat pe urcari cat si pe coborari. Dat fiind numarul mare de concurenti nu a fost chiar un time trial individual, rularea in grup fiind inevitabila, dar nici drafting nerusinat nu am facut. La un moment dat dupa vreo 50 km mi-am luat ca reper un german care rula cam la fel ca mine si am incercat sa ma ghidez dupa el. 

La finalul primei ture la revenirea in Klagenfurt eram atat de multi pe o banda de circulatie atat de ingusta incat am mers cu mainile pe frane de teama sa nu o coclesc la inghesuiala. Cand am incheiat prima tura si am vazut ca o facusem in 2 ore 35 minute aproape ca mi-a venit sa plang de bucurie, ca estimarea mea cea mai optimista era 5 ore 30 minute pentru bicicleta si eu aveam sanse la un timp mult mai bun desi era CLAR ca nu puteam reedita tura 1. Puterea medie era putin peste 240W si mi-am facut socoteala ca la o medie de 220W pe tura 2 scot 230W per total, peste asteptarile initiale. Asa ca m-am lansat in tura doi cu talent impreuna cu o ciclista din Estonia, una din Austria, o americanca, neamtul de care am vorbit mai devreme si inca vreo doi austrieci si un engelz. Si daca nu incepea ploaia cred ca si terminam impreuna cursa, ca ne sincronizam perfect. Dar la km 110 distractia s-a incheiat ca a inceput sa ploua tocmai in varful unei urcari. De acolo nu mai stiu cine cum a luat-o, cert e ca in momentul in care a inceput ploaia stiam ca va urma o coborare lunga dar nu foarte abrupta. Ca sa prind inca soseaua inainte sa fie complet uda i-am dat gaz si am coborat la maxim (la cat pot eu maxim cu angrenaj compact adica 70km/h) apoi pe plat-ul de 3km care a urmat desi era apa pe drum am pastrat ritmul constant. Am depasit pe unii care incetinisera dar accelerarea m-a costat la urmatoarea urcare pe care a trebuit sa o abordez mai lejer. Intre timp ploaia s-a oprit sau am trecut eu de zona cu ploaie si am reluat rulatul in conditii optime. 

Reaparitia soarelui mi-a dat aripi, putin cam prea lungi as zice, data fiind urmatoarea intamplare. Pe la km 130 dupa o coborarea relativ scurta si nu foarte abrupta se trecea pe sub un pod iar apoi urma viraj la stanga la 90 de grade. Stiam bine locul si ca trebuie sa franez putin inainte de viraj, dar entuziasmul reaparitiei soarelui m-a facut sa “uit” sa franez si m-am trezit cu jumatate de curba luata si cu un metru de asfalt ramas pana pe pajiste. De franat brusc era clar prea tarziu ca eram si inclinat si tranta era inevitabila. Sa ies pe camp nu as fi iesit din multiple considerente. Atunci am ales calea oarecum de mijloc, am apasat usor franele, am indreptat bicicleta si m-am pregartit sa ies din pedale in caz de necaz. Cred ca nu exagerez, dar cu doar cativa centimentri am ratat iesirea si viteza s-a redus incat sa pot lua curba, iar sperietura trasa m-a readus cu picoarele pe pamant si mi-a reamintit ca aia la televizor pe la Il Giro sau Le Tour sunt profesionisti si ca don’t try this at home se aplica si aici. Nu doar mie mi s-a parut la limita manevra mi-a confirmata-o un italian, probabil din Südtyrol, care mi-a zis in germana ceva de genul “da o arzi frate”, singura replica ce mi-a venit in minte pe moment fiind sa ii zic ca a fost o mare prostie ce am facut. Mi-am promis sa nu mai repet figura si m-am reasezat in pozitie aero sa bag mai departe ca mai erau vreo 50km. Am mai trecut odata pe langa echipa inimoasa de sustinatori si doar inca o ultima urcare pe Rupertiberg mai aveam si apoi totul era ca in palma pana la final.

Ar fii fost fain sa fie asa simplu, dar fiindca e la Ironman scenariul s-a schimbat din nou. Adica a inceput sa ploua, dar nu ploaie de aia fina si marunta sa te racoresti, ci ploaie cu picaturi mari si iuti care a umplut soseaua de apa. Daca ramasesei fara apa in bidon acum ar fii fost momentul sa-l umpli, ca daca desfaceai capacul in 3 minute era plin. M-am incurajat in gand ca am cauciucuri noi cu ceva profil, mi-am pus in gand si o dorinta – sa nu fie nevoie sa franez brusc pe coborarea care urma si am contiunuat sa rulez poate putin mai incet decat la prima tura pe portiunea aia. Vreo 15 de minute m-a inmuiat bine ploaia, dar dorinta mi s-a indeplinit si am ajuns la urcarea pe Ruperti fara emotii si racorit. Am pus totul pe stanga (foaia mica de 34 si pinonul de 28) si nu am tras mai tare decat era cazul, nu de alta, dar incepusem deja sa ma gandesc la cei 42 de km pe care trebuia sa ii alerg. Am incheiat tura a doua de bicla in 2 ore 41 minute, reusind la finalul celor 180km o medie de 230W si un timp total de 5 ore 16 minute.