Experiența Ironman la persoana întâi (3/3)

Vă spuneam la sfârșitul lunii iunie că un prieten sibian a participat la Ironman. Între timp s-a recuperat, și-a adunat gândurile și a scris despre această experiență. Cu permisiunea lui, am preluat textul și am să-l public pe bucăți. Îl puteți felicita pe Mihai Mandeal pentru performanță, voință dar și talent literar aici. 

Primele două părți ale acestui text se găsesc aici și aici.

Cand am descalecat in tranzitie dupa ce m-am dat jos de pe bicla si am pus-o in rastel mi-am dat jos si papucii si am alergat in sosete. Aveam impresia ca fug cu picioarele altcuiva sau ca piciorele fug cum vor ele si astepatm sa ma depaseasca ca mi se parea ca nu le putema controla. Sacul l-am gasit la locul lui si m-am echipat de fuga. Am agatat o sticla de apa plata pe care mi-am turnat-o in cap sa ma racoresc si am iesit din tranzitie sa ma delectez si cu un maraton de incheiere. La iesire i-am vazut pe Ramona si pe Iuli care ajunsesera si ei la Klagenfurt in dimineata aia, si m-as fi oprit la o poveste ca oamenii venisera tocmai din Sibiu sa ma incurajeze dar in gandul meu incoltise o idee: oare as putea sa termin sub 11 ore? Dupa cum am spus mai devreme in mementul in care am hotarat sa particip aveam in minte doar gandul sa termin. O socoteala aproximativa pornind de la niste timpi de concurs defensivi ma situa undeva sub 13 ore cu conditia sa rezist. Pe masura ce am inaintat in antrenamente mi-am dat seama ca pot sa vin sub 12 ore si de fapt acest a devenit noul obiectiv. Bineinteles ca Daniel care este foarte pozitiv si incurajator mi-a zis ca pot sa termin sub 11 ore dar nu l-am luat chiar in serios fiindca mie timpii estimati insumati imi dadeau clar peste 11 ore. Eroarea mea majora de clacul a fost bicicleta unde dupa cum am mai zis 5 ore 30 minute era timpul minim estimat. Acum la iesirea din tranzitie m-am trezit ca mai aveam mai bine de 4 ore si 20 minute sa fug maratonul si speranta unui finish sub 11 ore mi-a dat un plus de energie pe moment.

Am plecat in alergare cu un tempo de 5’30”/km in ideea de a rezista cat mai mult posibil dar dupa km 4 a inceput lupta si pot sa zic ca si partea extrema a concursului. Dintr-o data am simtit ca NU MAI POT si ca in curand va trebui sa ma opresc, lucru care ma speria mai tare decat orice durere. Ca atunci cand te doare stomacul, ficatul, spatele sau un muschi macar stii cum s-o apuci, fie c-o lasi mai incet, sau te opresti sa te intinzi un pic sau mai masezi organul dureros dar in situatia de fata ce sa intizi sau sa masezi? Puteam sa ma intind putin pe jos in speranta ca daca dorm un pic imi recapat energia dar stiam ca asta e o halucinatie si ca daca stau mai mult de cateva zeci de secunde chiar in picioare pe loc, nici cu biciul nu ma mai puteai porni. Am inceput sa-mi muncesc mintea sa refac strategia de cursa in sensul de a o termina macar. Trecerea asta de la starea euforica la iesirea din tranzitie si speranta de a termina sub 11 ore la starea de agonie si speranta de pur si simplu a rezista pana la final in picioare a fost extrem de brusca si pot sa spun acum ca a fost primul si singurul moment cand m-am gandit in timpul concursului ca s-ar putea sa nu termin. 

Pana pe la km 6 am mai reusit sa alerg apoi dintr-o data m-am oprit si am inceput sa merg. Fara sa ma mai gandesc la finish sau orice altceva. Si soarele incepuse sa se faca simtit si deja imi era dor de ploaia de pe traseul de bicicleta. Cred ca am mers vreo 2 minute pana in urmatoarea zona de alimentare unde nu mai stiu ce am baut si dupa care am reluat alergarea dar de data asta mult mai incet. M-am tarat pot sa spun spre zona de alimetare urmatoare si in momentul in care am avut-o in campul vizual am incetat sa alerg (recomandarea era sa merg prin zonele de alimnetare dar eu am extins zona de mers cu 2-300m inainte si vreo 100m dupa. A fost o lupta care a durat urmatoarea ora si urmatorii 7-8km in care m-am miscat cand in alregare cand mergand intre zonele de alimentare. Imbucurator a fost faptul ca odata ce pulsul imi intra in zona de regenerare nu mai era nicio dificultate sa inaintez, deci am fost sigur ca voi termina char mergand daca e nevoie. Am inceput sa iau si cate o bucata de banana, cate o felie de portocala sau de pepene si cand m-am intors in Klagenfurt la prima tura am simtit ca parca as putea sa alerg din nou fara sa ma mai opresc decat strict pentru alimentare si hidratare. 

M-am agatat de un spaniol care alerga cam la 6’/km si am zis ca stau cu el cat pot. L-am si intrebat ce obiectiv de timp are si mi-a zis ca vrea sa scoata sub 11 ore asa ca mi s-a parut potriveala perfecta. Impreuna am trecut si de marcajul de 21km, si verificand timpul am vazut ca am fugit jumatate de distanta in 2 ore si 7minute si mi-am zis ca daca as putea sa fug si a doua jumatate la fel, timpul de 11 ore inca ar fii posibil. Fericirea a tinut din pacate doar vreo 2 km ca intre timp spaniolul se oprise in zona de alimentare speciala (unde unii sportivi aveau depusi sacii pentru nevoi speciale cu diverse alimente sau bauturi) si bateriile mele iar dadeau semne de terminare. cam in acelasi loc ca si la prima tura cu singura diferenta ca de data asta nu m-am mai panicat ca banuiam ce urmeaza. Am mers, de data asta mai putin si apoi am reinceput alergarea la un ritm de subzistenta. Mai aveam la mine un gel cu cofeina dar imi era teama de reactia stomacului. Teastasem alimentatia la antrenamente, dar cum cel mai lung antrenament a fost de 5 ore si ritmul de cursa e cu totul altul nu puteam sa fiu sigur dupa 8-9 ore cum va reactiona sistemul digestiv. Decisesem deja de la prima tura ca o sa iau gelul cu 6-7 km inainte de final pe principiul “ultimul cartus” – speram sa nu fie in propriul picior sau whatever … Deci pas la gel ca mai erau vreo 16km. Varianta b era cola, cu toate ca imi era teama de ea din cauza acidului si a faptului ca nu sunt un mare consumator, dar continutul de zahar, cofeina si lipsa de idei m-au facut sa ma decid pe loc: la fiecare punct de alimentare un pahar de cola plus unul de apa pentru racit teasta.

Cel mai mult insa, mai mult decat toate izotonicele, colele, fructele si apele consummate, mi-au dat aripi incurajarile celor care au fost alturi de mine pe parcursul intregii zile si care la alergare au facut diferenta si m-au ajutat sa ajung la finish. Intinsi de-a lungul traseului, grupati uneori cate 2, alteori cate 4 sau 5 m-au facut sa uit ca nu mai pot si sa ma reincarc psihic cu dorinta de a termina odata nebunia. La ultima trecere prin parc au inceput chiar sa alerge alaturi de mine printre ceilalti concurenti si nu stiam daca sa ii cert ca incurca oamenii sau sa ma bucur. In speranta ca ajungeti sa cititi pana aici si ca nu v-ati plictisit prea tare trebuie sa spun un singur lucru: Ema, Mihaela, Radu, Iuli, Ramona, Teodora, Radu si Ana - ati fost EXTRAORDINARI!!! Stiu din proprie experienta ca uneori este mai dificil sa fii sustinator pe parcursul unei zile intregi si sa fugi dintr-o parte in alta decat sa participi in competitie unde timpul se contracta si se dilata in functie de starea fizica si derularea cursei.

Am lasat la urma multumirile adresate Mirunei ale carei eforturi pe parcursul intregii aventuri numite IRONMAN au fost cu totul deosebite. Doar cine a trait experienta stie ce tensiune se acumuleaza in zilele dinaintea cursei si cat de importanta e sustinerea in pregatirea atat a echipamentului de concurs cat si a psihicului pentru ceea ce va urma, si de cata intelegerea e nevoie fata de trecerea prin stari de neincredere, euforie, anxietate care preced inevitabil un asemenea eveniment. Totul a culminat in timpul cursei cu prezenta atat in parc alaturi de ceilalti cat si in puncte izolate de pe traseu unde nu era tipenie de sustinator si unde parca soarele ardea cel mai tare si vointa era pusa la grea incercare. Ai pedalat, ai alergat si ai urlat dupa mine cum nimeni altcineva n-a facut-o. Pentru increderea, sustinerea si incurajarile tale iti multumesc si pot doar sa spun: YOU ARE AN IRONGIRL! 

Mai multi colegi cu multe triatloane pe distanta lunga bifate si cu rezultate frumoase, mi-au spus ca greul incepe cu adevarat la km 30 la alergare. La mine a inceput la km 4 de fapt, dar si km 30 a fost un moment memorabil. Stiam ca mai trebuie sa alerg pana in Klagenfurt si inapoi si gata asta a fost, 12 km sau de 2 ori 6 km, o nimica toata. Doar ca ritmul nu era prea grozav, stiam ca pentru a veni sub 11 ore nu mai pot sa merg si ca in afara de lichide pana in Klagenfurt nu mai bag nimic. Aveam senzatia ca fug prin gelatina si orice adiere de vant din fata mi se parea ca ma franeza. Cam atunci m-am intalnit cu Miruna undeva pe malul canalului si nu imi mai aduc aminte, daca am comunicat dar imi aduc aminte ca mi-a strigat ca ma astepta in acelasi punct cand ma intorc desi planul initial era sa plece la linia de finish. Dupa cursa mi-a spus ca aratam atat de distrus incat s-a gandit ca m-ar ajuta niste incurajari inainte de final cu mai putin de 2 km. Ideea a fost minunata fiindca odata ajuns in Klagenfurt dupa ce am intors in centru orasului, am laut si gelul cu cofeina si noul target a devenit acest punct de intalnire cu Miruna pentru ca practic de aici cursa era ca si gata. Acesti ultimi 6 km i-am alergat cat am putut eu la momentul respectiv, adica undeva in jur de 6’10”/km, dar senzatia a fost ca alergau picioarele fara mine, mintea era in alta parte, rasuflam zgomotos (involuntar) de parca as fii sprintat in timp ce pulsul nu cred sa fii fost mai sus de 150bpm. Am intrat intr-o asemenea stare incat in momentul in care am ajuns in dreptul Mirunei, cand ea a inceput sa alerge alaturi de mine aveam senzatia ca ma incurca la alergare desi era la cel putin un metru de mine (este una dintre senzatiile pe care la rece nu mi le pot explica, dar trebuie sa aiba legatura cu lipsa de oxigenare a creierului si exacerbarea anumitor senzatii). 

Acum urmeaza un moment din categoria Star Trek: sunt la km 41 cu inca 8 minute pana sa se faca 11 ore de la start. Deja mental stiu ca sunt sub 11 ore si alerg in continuare undeva la 6’10”/km. Si nu reduc ritmul si timpul trece incet si parca ultimii 1200m se dilata interminabi. Mai sunt 3 minute si in stanga aud zgomotul din zona de finish. Nu astept decat sa fac stanga si sa termin dar surpriza, traseul continua drept in fata lasind in urma zona de finish. Pe moment incetinsc derutat complet convins ca trebuia sa fac stanga desi era clar delimitat cu plase rosii traseul deci nu aveam cum sa ratez… Continuu efectiv din inertie incercand sa-mi readuc aminte de la prima tura daca nu cumva am luat-o gresit. In fine dau inainte, cresc ritmul, deja ceasul imi arata 11 ore si in fata imi apare bifurcatia unde la prima si a doua tura o luasem la dreapta dar acum in final puteam sa fac stanga. L-am auzit ca prin vis pe baiatul din bifurcatie care m-a intrebat daca sunt finish-er si caruia nu mai stiu daca i-am raspuns, si tot prin vis imi aduc aminte de ultimii metrii in care am mai trecut pe langa un concurent care probabil incetinise si in fata caruia la nici 2m am ridicat banda de finish dupa care am lasat-o in spate sa se bucure si el de ea. 

Si aici ajungem la inceputul povestii cand prezentatorul a rostit cuvintele magice “YOU ARE AN IRONMAN” si eram atat de turat incat pe moment nu am simtit vreo emotie. Bucuria ca e gata si atat. Am luat cateva pahare cu apa si apoi m-am asezat pe o banca sa imi revin (contrara indicatiilor de a ramane in miscare, dar ce mai conta). Vreo 5 minute am pendulat intre banca si tejgheaua de unde o tanti imi tot dadea pahare cu apa. Cred ca am baut 2 litri de apa pana mi-am revenit cat de cat si am cerut si o inghetata pe bat. Spaniolul pe care il pierdusem pe la km 23 ajunsese si el; l-am intrebat ce a facut si mi-a zis ceva cu 11 ore 3 minute, i-am zis ca nici eu nu am reusit sa vin sub 11 si de comun acord am stabilit ca asta e un motiv sa mai luam odata startul la anul – glume tampite de finish-eri. Apoi am restabilit contactul cu grupul de suporteri care ajunsesera cu totii in spatele locului de sosire. Am facut cateva poze impreuna, apoi am luat-o spre zona de tranzitie sa recuperez bicicleta si sacii cu echipament dupa care ne-am intors la hotel. M-am vazut cateva minute cu Daniel care era putin dezamagit de cursa, pentru ca desi terminase in 9 ore si 10 minute, imbunatatindu-si propriul record cu 2 minute, era doar pe locul 14 la categoria lui de varsta si sansele de calificare in Hawaii erau reduse.

Cand m-am pus la culcare ceasul se apropia de ora 22. Afara incepuse o ploaie rece si vantul batea tot mai tare. In noapte se mai auzea muzica din zona de sosire si anuntul tot mai rar al prezentatorului: “You are an Ironman”. Gandul mi-a zburat la cei care dupa mai bine de 15 ore erau inca pe traseul de alergare infruntand nu doar oboseala ci si noaptea, ploaia si vantul si o parte din mine si-ar fi dorit sa fiu la finish sa ii pot aplauda pe acei care intruchipeaza cel mai bine spiritul triatlonului pe distanta lunga “ANYTHING IS POSSIBLE”.