Părerea mea despre U2 - Songs of Innocence

Am citit în concediu o carte foarte slabă, biografia lui Bono până în anul 2000. Anostă mai ales din cauza exprimării stângace, a traducerii proaste și a lipsei de detalii intime, adunate de la apropiați, aduce mai degrabă a pagină Wiki extinsă sau a album cu tăieturi din ziare. Mă rog, nu antireclama e scopul menționării ei, ci singura chestie utilă pe care am citit-o acolo: la fiecare schimbare de direcție a formației, o parte din vechiul public se simte trădat - totul începând chiar cu perioada underground, când cântau prin parcările din Dublin.

Altă părere, schimbată (și) de turneul 360, era că U2 nu-s o bună formație live. Niciuna din aceste critici nu i-a împiedicat să crească.

U2 o să supraviețuiască fără probleme și recentului val de furie, cauzat de lansarea gratuită a albumului Songs of Innocence pe platforma iTunes - unora li s-a părut inacceptabil că a fost downloadat fără consimțământ pe device-uri lor, de parcă n-au lucruri mai bune de făcut decât să se înfurie din cauza unei mokăciuni. 

Apple și U2 au învățat ceva de aici: opt-in e întotdeauna varianta corectă; mie însă mi se pare o prostie să discutăm în exces despre un căcat de 115 MB și iPhone-uri ”violate”, mai degrabă mi se pare legitimă întrebarea: e corect ca aceste download-uri neutorizate să conteze la stabilirea numărului de albume „vândute”? Ce să zic, bine că nu-i plac manelele lui Tim Cook, că-l vedeam pe Guță numărul 1 mondial.

Cât privește albumul în sine, mie-mi place, mi se pare mai digerabil decât ceea ce produce Coldplay în acest moment, iar Coldplay ar trebui să fie, teoretic, în vârful perioadei de creativitate. Dacă nu era gratis, îl cumpăram.

Critica e împărțită: The Guardian îi acordă 2 stele din 5, Rolling Stone îi dă 5 din 5 și remarcă creșterea ”masivă” a vânzărilor albumelor mai vechi.

Nu există superhituri pe Songs of Innocence, U2 n-o să ne mai surprindă niciodată cu piese puternice, dar după câteva zile de ascultare niciuna din melodii nu mi se pare proastă, menționând că îmi place chiar mult ce-a mai inventat The Edge la chitară. Toate sunt inconfundabile, în stilul caracteristic, vorba unui coleg căruia i-am făcut playlistul în mașină, în delegație: e un album U2 pe care mi se pare că l-am mai auzit și înainte.

Preferatele mele: Sleep Like a Baby Tonight (solo-ul de chitară de la final), The Troubles, Every Breaking Wave și feel-good-urile This Is Where You Can Reach Me Now și Volcano.

Mi-e perfect egal dacă vă place sau nu, dar măcar ascultați-l o dată, dacă tot vă e oferit gratis, ca să decideți singuri.