Cum nu mi-am luat iPhone 6 din State

Prima oară când l-am ținut în mână într-un magazin T-Mobile am avut reacția standard: wow, dar chiar că e mare, oare intră în blugi? N-am putut încerca, era legat cu un cablu de masă. Nu m-a impresionat, ba din contră, am cochetat câteva zile cu ideea unui 5S, dar pentru că nici acesta nu s-a ieftinit prea tare, IT-istul din mine s-a hotărât că dacă își cumpără ceva, să fie un 6 de 64 de GB, pe care să-l folosească și pe post de cameră video, respectiv aparat de test pentru dezvoltare.

Culmea, deși în alte părți erau cozi, în Destin, Florida, la T-Mobile aveau varianta de 16 GB în stoc. Spre deosebire de aparatele vândute la Apple cu cartelă T-Mobile, cele vândute direct de T-Mobile sunt blocate în rețeaua lor, dar ți le deblochează la cerere după 40 de zile. Am aflat ulterior, pe moment am zis pas.

În Atlanta, la Apple Store-uri, n-aveau pe stoc nimic, dar m-am uitat pe site și în Alabama apăreau disponibile. Am trecut de vârsta la care să mă entuziasmeze un telefon în așa hal încât să mă duc 200 de mile după el, așa că pas. 

L-aș fi putut comanda online de pe site-ul Apple, dar timpul oficial de tranzit era de 7-10 lucrătoare, iar estimarea concretă la introducerea comenzii de vreo 12-14 zile lucrătoare, cum nu stăteam atât în State, n-am riscat și am mai zis o dată pas.

La New York nu era nimic disponibil, nici măcar la 200 de mile distanță. Deh, oraș mare, mulți oameni cu bani. Mi-am adus aminte de un magazinaș din Times Square, unde acum doi ani am văzut proaspăt lansatul iPhone 5, la fel, nedisponibil în alte părți.

Am redescoperit magazinul, iar în vitrină trona mare: avem iPhone 6. Intru, vorbesc cu tipul de acolo, îmi spune că vând aparate deblocate, îmi notez modelul și prețul și plec. Mă documentez pe internet, văd că e modelul care merge și în România, văd și că e mai scump cu 150$ decât la Apple (în loc de 650 era 899 plus taxa de 8%), dar totuși mai ieftin decât în Europa, unde prețul e la fel, doar că în euro.

Trec a doua zi pe acolo, se schimbase vânzătorul, îl întreb dacă pot proba, îmi dă un telefon, bag cartela, merge bine, vede rețeaua și pot suna. Îl întreb dacă-s dealeri Apple: zice că da, altfel cum ar putea vinde telefoanele? Zâmbesc și nu zic nimic, dar un dealer nu vinde niciodată la suprapreț. Îl întreb cum se numește firma: Best Buy Inc, cică. No, oi fi eu străin, dar am mai văzut un Best Buy și n-arată ca toneta lor unde repară telefoane. Garanție? Da, cum să nu, de la Apple. Aha. Culmea pentru un magazin din aglomeratul Times Square, pe internet nu apare nici o mențiune a firmei lor, deși era acolo și acum doi ani.

Trei-patru beculețe roșii de avertizare pâlpâie în creierul meu, dar telefonul din mână merge (o variantă argintie de 16 GB), aș fi dispus să-i cred, cu o condiție: să pot testa aparatul pe care-l cumpăr. Nici nu vrea să audă, întâi să plătesc și apoi pot desface cutia sigilată, ce maram conține un iPhone 6 gri de 64 GB. N-aș da aproape 1000 de dolari și datele de card pe o cutie sigilată, vândută cu ”toată încrederea” de o firmă dubioasă, ca apoi să aflu ce-i în neregulă - un scenariu plauzibil fiind că e un aparat defect, pe care o să-mi propună să mi-l schimbe cu un 5s bun și încă vreun gadget până la diferența de bani. Nu zic că ar trebui să desigileze cineva o cutie originală pentru un cumpărător, mai ales dacă-i prețul corect și un magazin autorizat, dar în situația dată nimic nu inspiră încredere, așa că mai insist o dată. Se enervează, îmi zice că-i pierd timpul și încă ceva care mă scoate și pe mine din pepeni: dacă cumperi o pizza întâi o mănânci sau o plătești? Păi, în locurile unde merg eu de obicei vine pizza, mânânci și la final plătești. Chiar dacă o cumperi de pe stradă tot vezi că în cutie e pizza. E neprietenos și nu mai stă la discuții, un semn în plus al problemelor pe care le-aș putea avea dacă nu-i ce trebuie în cutie, așa că renunț și plec.

Pe 31 se lansează 6-le și în România.