Manhattan Underground

Mi-am adus aminte cât am mai pătimit în tranzitul din New York în toamnă. 

Am ajuns pe aeroportul din Newark într-o sâmbătă după-amiază, împreună cu soția și colegul Titi. Închiriasem un apartament, undeva pe 53rd Street, între 1st și 2nd Avenue, o zonă bună, relativ aproape de partea interesantă a 5th Avenue, Grand Central, muzee și Central Park. 

Singurul inconvenient al apartamentului era preluarea cheii: se făcea undeva în Harlem, pe strada 135 (135 - 53 = 82 de străzi mai sus). Dar aveam un plan.

De la aeroport ne-am dus cu AirTrain-ul până în gara Newark, de unde am luat trenul spre Penn Station. De acolo urma să luăm metroul (linia E) până la colțul străzii pe care era amplasat apartamentul. Simplu. Am hotărât că eu și cu nevastă-mea luăm toate bagajele (3 valize de aproximativ 20 kg fiecare, plus geanta de laptop de vreo 10) și mergem la apartament iar colegul Titi joacă rolul cavaleriei ușoare, se duce rapid, fără să care nimic, cu alt metrou după cheie. Urma să ne vedem în fața apartamentului. Doamna mea era gravidă în 6 luni la momentul acela, dar hei, bagajele aveau (toate) rotile, trebuiau doar trase sau împinse. 

Nu ne-am despărțit bine în Penn Station că am întrat direct în coșmar: între diverse etaje ale imensei gării erau scări, un labirint subteran împuțit și fierbinte. Urcam câte două bagaje, o trimiteam sus pe nevastă-mea să le păzească, coboram și luam celelalte două genți. N-ar fi fost așa greu, dar s-a repetat de mai multe ori decât îmi doream, pentru că... linia E era în revizie. Așa că în loc să intrăm într-un metrou și să coborâm la destinație, a trebuit să schimbăm trei linii, cu tot ce înseamnă asta: etaje de urcat/coborât, pasaje de legătură (destul de lungi) de străbătut, porți de acces de manipulat, totul într-o mare de oameni cu aceleași probleme de tranzit ca și noi. 

Era să cedez psihic la un moment dat, când de abia am băgat soția și bagajele în cabina ticstită a metroului, lovind oamenii peste picioare fără să-mi mai pese, iar eu nu mai încăpeam, eram prins între uși. Cu o ultimă sforțare și foarte multă bunăvoință din partea călătorilor am intrat și eu, nici acum nu știu cum, sistemul meu nervos era la limita colapsului și derula filme de groază, cu ea plecată cu toate bagajele iar eu rămas pe peron.

Ceea ce trebuia să fie o călătorie de 11 minute s-a transformat în aproape 2 ore de chin. Într-un final am ieșit din stația de metrou destinație cu liftul - căci descoperisem lifturile pentru handicapați la un moment dat, nici nu mai conta că puțeau a pișat și doar așa mai schimbam nivele. Eram leoarcă. A trebuit să mai mergem pe jos vreo jumătate de kilometru, căci linia asta avea stația doar la strada 51, împingând valizele printre bălți.

Nici lui Titi nu i-a fost mai bine, nu doar pentru că linia E îi afectase și lui planurile, dar era și prima oară în metroul new-yorkez. Nu mi-a povestit niciodată ce-a pățit exact, știu doar că până a ajuns el au mai trecut două ore, am intrat într-un restaurant chinezesc cu tot calabalâcul, am mâncat și-am băut vreo două beri. Se pare că se rătăcise și o luase în direcții greșite de atâtea ori încât a preferat să vină pe jos, câteodată chiar în fugă. Deh, cavalerie ușoară.

Nici la plecare nu ne-a fost chiar bine, dar povestea aceea merită alt episod.