Reguli și limite: fotografiatul în spitale

O singură chestie neplăcută am pățit la Neurochirurgie Cluj, chiar în prima zi. La intrarea în clinică e un hol transformat în sală de așteptare, la capătul căruia se află o usă cu cartelă. Ușă dublă. Plină de afișe cu programe de vizită, ore de consultație și multe alte detalii. E tapetată, practic, cu anunțuri administrative.

Eh, ce face orice om normal, în secolul 21, în condiții de stres, când vrea să-și aducă aminte când are voie să intre la doctor, la terapie intensivă sau în salon, în condițiile în care programul diferă de la o zi la alta, iar în weekend sunt total alte ore? Scoate telefonul și face poză.

Un alt anunț, chiar în colțul ușii, pe care eu nu-l văzusem, avertizează muritorii de rând că fotografiatul este interzis în spital, iar o doamnă medic/asistent/băgătordeseamă care trecea pe acolo m-a admonestat pe tema asta, cu acreală, de parcă eu eram ăla de-o pozat viermii din Spitalul de Arși București. Din fericire faza se petrecuse înainte de acel moment, presupun că reacția ar fi fost și mai ostilă dacă se întâmpla după.

I-am explicat că nu pozez în interior, ci doar ușa. A zis că și aia e interzis. Nu știu cine e doamna, n-am mai văzut-o ulterior timp de două săptămâni, așa că probabil era cineva important, de pe la bucătărie. Oricum, fiind unul din primele contacte cu un spital dintr-un oraș străin, în care urmează să se întâmple niște lucruri importante, îți lasă un gust amar. 

Să ne înțelegem: sunt de acord că n-ar trebui să fotografiezi oameni aflați în suferință, în momente dramatice ale vieții lor, să nu încalci dreptul la intimitate și alte lucruri de bun simț. Iar dacă ar exista un site n-aș fi nevoie să pozez uși (sau să rog pe cineva să-mi dea un pix și o hârtie).

Din fericire restul personalului a fost mai uman.

Partea pozitivă a experienței aici.