Oana Moraru despre intrarea în colectivitate

Guest post by Monica

Atitudinea mea nepăsătoare față de lume și viață a cam luat sfârșit o dată cu apariția Alexandrei. Am înțeles multe și m-am schimbat mult, în încercarea de a-i oferi un start bun în viață. Multe lucruri care i se vor întâmpla vor fi datorită alegerilor și deciziilor ei, dar baza pe care construiește i-o ofer eu, ține de mine, ține de primii ani, și de aici a început căutarea de răspunsuri. 

Am citit peste 30 de cărți de parenting/despre copii și mii de articole, unele bune, altele proaste, altele extrem de proaste. Începând să filtrez informația, am început să aplic ce mi se pare mie de bun simț, benefic pentru ea și pentru noi.

De când a început procesul de (re)învățare, am descoperit repede un lucru: o mare parte din informația pe care o consider bună de aplicat se referă în primul rând la mine, nu la ea. Eu trebuie să mă schimb în bine ca ea fie bine. Eu trebuie să lucrez la mine, ea e perfectă așa cum e, eu trebuie sa-i transmit siguranță și iubire, și nu poți daca nu te iubești și ești anxios. Și cu copiii nu merge cu ‘fake it till you make it’, te citesc imediat că e numai gura de tine. Și atunci a început transformarea mea, cu Alexandra, cel mai bun și exigent profesor.

Am auzit de curând de Oana Moraru - și cât de tare mă bucur am auzit! E unul dintre oamenii pe care daca îi citești/asculți îți mai dau un plus de speranță. Pentru care empatie, iubire necondiționată, suport emoțional, atașament și conectare nu sunt cuvinte goale, sunt sensul vieții, pline de însemnătate și dătătoare de speranță și de sănătate mentală. Un om care știe că acolo e bunăstarea, mulțumirea, succesul și fericirea.

Ea vorbește despre emoții, suport, empatie și e așa de mare nevoie să vorbim despre lucrurile acestea când vine vorba de copii, pentru că multe din informațiile care ajung la părinți sunt de genul “cum să-l faci pe ală micu să facă ce vrei tu”. Și prea puțin accent se pune pe capacitatea părinților de a vedea copilul.

Subiectul abordat de Oana Moraru la conferința Maraton pentru Sănătate, organizat de Secom, a fost intrarea în colectivitate. Si mai precis despre adaptarea emoționala a copilului la grădiniță/creșă.

Ne-a îmvățat să știm care sunt semnele pe care trebuie să le urmărim ca să ne dăm seama dacă un copil s-a integrat emoțional bine în colectivitate. Prima condiție e să învățăm să fim atenți la copii noștri, chiar să-i vedem și chiar să-i ascultăm, ei ne spun cu vorbe, dar și prin comportament, daca se simt bine în colectivitate. Trebuie să avem în vedere că unui copil îi ia între 3 și 6 luni să se adapteze emoțional noului mediu. Adaptarea este considerată completă atunci când copilul își comunică nu doar nevoile ci se exprimă liber (cel mai adesea neîntrebat), vine cu aportul său, se simte în siguranță să propună jocuri/idei.

În momentul intrării în colectivitate părinții pun accent pe învățarea cognitivă, care într-adevăr este și ea o componentă importantă, dar nu putem cere copilului în fiecare zi să fie productiv din punct de vedere cognitiv - și cu atât mai puțin în perioada de adaptare. Asta trebuie avut în vedere pentru a nu pune presiune suplimentară sau a trage la răspundere educatorii/profesorii că nu a învățat nicio poezioară nouă.

Capacitate de adaptare rapidă a copilului la colectivitate ține evident și de mediul (grădiniță, creșă, școală). Dacă li se permite să fie zgomotoși, să se exprime liber, dacă oamenii de acolo sunt veseli, calzi, primitori și dacă copilul se simte văzut și ascultat, lucrurile merg mai ușor. E la fel de important să ascultăm ce ne spune copilul despre acel mediu: dacă nu e ok, dacă nu se simte în siguranță sau este ignorat, schimbați urgent grădinița/ creșa/ școala.

Adaptarea mai ține și de tipologiile de personalitate. Cu cât mai bine suntem conectați cu copilul și îl “citim“ putem vedea tipul de personalitate dominantă în comportamentul lui, cu atât mai bine putem să răspundem nevoilor lui și să evaluăm dacă îi priește mediul în care stă o treime din zi.

Oana Moraru a înțeles, și ne-a spus și nouă, că, dacă vorbești despre copii, părinții ascultă mai bine decât dacă le vorbești despre ei. Că, de fapt, nu ar trebui să vorbim de învățatul copiilor ci de dezvățatul părinților. Copiii sunt perfecți, necontaminați, cu inteligență naturală, originalitate și creativitate debordantă iar noi, adulții, avem multe de învățat de la ei, despre noi sau mai bine zis de dezvățat ce am fost învățați greșit.