Nu-i smântână ca Nivea, nici bonsai ca orhideea

S-a schimbat ora şi n-am somn, fac (c)rime tâmpite. Parcă văd că dimineaţă postează Brylu ceva de mâncare şi ne suprapunem tematic, dar din fericire nu ca şi conţinut. La cheful lui Tudor de sâmbătă povestea nambăr 1 de mâncarea de câini pe care a digerat-o el şi, culmea, i-a şi plăcut. Mi-am adus aminte de liceu şi de farsele pe care le făceam pe atunci, când eram un pic mai mic dar la fel de prostalău. Cam toţi mă urau, ieşeam în pauză cu ghiozdanul ca să nu mi-l găsesc distrus, dar aveau şi motive. Două dintre ele mai jos, plus un bonus:

La revelioanele de pe vremea aia, după cum ştiţi, te rugai de mama să-ţi facă un platoul de sandwichuri şi unul de prăjituri (ea şi acum mă mai întreabă înainte de revelioane dacă trebuie să-mi pregătească ceva, dar nu mai e cazul. N-am fost inspirat să-i zic: nu mamă, merg la Amsterdam, au prăjiturele şi acolo, nu la fel de bune ca ale tale, dar mă risc). Cum erau în mare vogă reclamele la mâncare pentru pisici, cumpăr şi eu o conservă de Whiskas pentru a le-o coace la ăştia din gaşcă, că pisică n-am avut în viaţa mea (brylu ciocu mic că nici azi nu-mi trebe câine). Cumpăr şi o pâine şi mă duc cu ele în plasă că dacă mă vedeau ai mei cu platoul ăla faceam revelionul cu bunica-mea. Cu concursul gazdei improvizăm un platou, arăta groaznic, imaginaţi-vă o conservă căcănie care a avut implozie într-o pâine. Se face trei dimineaţa, toate platourile goale, al meu neatins, nici dracu nu se apropia de el. Vine un coleg, îi zic, aşa mai supărat, uite mă că nu mănâncă nimeni din sandwichurile mele. El milos şi flămând ia unul şi înfulecă. La un moment dat se opreşte, plimbă mâncarea prin gură, bagă mâna şi scoate un oscior. Îi spunem ce a mâncat, dispare la baie şi-şi repară greşeala. Îi facem o poză, pe care trebuie să o mai am şi azi, cu un sandwich în mână, prefăcându-se că muşcă din el şi cu o tăbliţă la gât pe care scrie "whiskas - pentru o pisică fericită". I-a priit mâncarea, a ajuns ataşat militar în Polonia.

Tot el săracu a fost victima unui sabotaj care era să se termine crunt, dar p-ăsta nu l-am conceput eu. Vă ziceam la început că ieşeam cu ghiozdanul în pauză iar unul din motive era atentarea la sandwichul din el, dacă îl lăsai în bancă mai bine îl făceai cadou pentru că puteai găsi în el monezi, bucăţi de creion, cretă pisată sau alte ţigănii nu foarte nocive, dar nici plăcute la gust. Colegul acesta îşi lasă sandwichul şi merge în pauza mare, timp în care colegii mei îi zdrobesc vreo 6 diazepamuri în el. Înainte de ultima oră îl mănâncă liniştit, îl ţin băieţii de poveşti ba chiar îi oferă şi o cola ca să alunece mai uşor. Ultima oră, istorie, aproape adoarme în bancă, ajunge cu greu acasă şi se culcă. Era vineri la ora 2, sâmbătă dimineaţă trag părinţii de el să se scoale că are meditaţii, el nimic, doarme buştean, se trezeşte sâmbătă seara. Luni vine cu o falcă în cer şi una-n pământ, ne porcăie pe toţi, noroc că era băiat bun şi nu s-a dus la director. I-a priit mâncarea, a ajuns ataşat militar în Polonia, aşa cum v-am zis.

A doua farsă cu sandwichuri făcută de mine, la alt chef, conţine ingredientul de bază, pâinea, şi crema Nivea a unei colege, pe post de smântână. Bucătăria era la subsol iar noi urmăream pe gemuleţul ei, ascunşi în curte la întuneric cum vin fraierii şi bagă botul. Cam toţi scuipau, maxim la a doua îmbucătură, numai unul, săracu, aşa de mult i-a plăcut de şi-a mai luat o felie. El n-a ajuns ataşat militar în Polonia, dar nici în ziar cu acea ocazie.