Ludovico Einaudi - In a Time Lapse

În puțina muzică clasică pe care o ascult am totuși un preferat, compozitorul italian contemporan amintit în titlu. L-am descoperit întâmplător, acum câțiva ani, i-am ascultat un album și am fost surprins plăcut. De două zile lucrez acompaniat de sunetul noului său album, pe care și l-a promovat printr-un turneu în Europa. Se pare că se practică și la ”clasici” acest gen de popularizare și monetizare. România nu a fost inclusă, dar există câțiva fani, albumul său fiind disponibil la Humanitas - am aflat asta dintr-o mică recenzie în România Liberă.

E weekend, probabil plouă, așa că enjoy:

Citește în continuare

Tribuna Tr-Fi

Tribuna de azi are un foarte laudativ articol nemarcat cu P la adresa hotelului șefului. În topul invocat mai sunt două hoteluri sibiene, dar de ce să fie pomenite și acestea cu numele, că doar nu-i ziar imparțial. Nici linkul către top nu-i dat, măcar în ediția online, omul trebuie să rețină că există Ramada, nu contează restul. Treaba arată așa: Hilton e pe 4, Ramada pe 14, iar Golden Tulip pe 25. 

Din păcate pentru ei, au ales să citeze laudele cuiva cam în plop cu tehnologia:

In Ramada the rooms are big and clean, wireless wi-fi is included  

și, pentru că sunt adaptați perfect la secolul în care trăiesc, n-au observat nici ei prostia:

La Ramada came­rele sunt mari şi curate, wireless-ul wi-fi este inclus în preţul camerei

Să afle tanti Alexandra Cheșcu și cei care i-au supervizat articolul că wi-fi e prescurtarea de la wireless fidelity, deci ”wireless wi-fi” e la fel de stupid ca ”stație high hi-fi” și că nu orice scoate un finlandez dintre taste e musai să scurtcircuiteze gândirea proprie și să ajungă pe prima pagină, poate contează și cine te laudă. 

Citește în continuare

Noul Apple Airport Extreme 802.11ac

Pentru că locul unde intră cablul ethernet în casă și locul unde e amplasat living-ul sunt diametral opuse,  întotdeauna am avut probleme cu semnalul wifi. Distanța în metri nu e foarte mare, dar sunt niște pereți de beton în drum și AppleTV-ul pierdea semnalul când îmi era lumea mai dragă sau streamingul se făcea foarte greu, atât de pe calculator cât și de pe net. Problemele apar mai ales când sunt multe device-uri în uz simultan, rețeaua trebuie să suporte două laptopuri, două telefoane, o tabletă, o imprimantă wifi și apple tv-ul.

Am încercat să cumpăr niște dispozitive care trimit ethernet prin cablurile de curent, dar oferta e limitată pe site-urile din România. Singurul webshop în care am găsit ce căutam nu mi-a răspuns la întrebările trimise prin formularul de contact.

Deși n-am (încă) niciun echipament care să suporte noul strandard wifi de mare viteză 802.11ac, m-am gândit că e o idee bună să-mi extind rețeaua cu un echipament din această clasă, mai ales când am văzut noul Apple Airport Extreme 802.11ac și promisiunile lui pentru un semnal mai bun, dat de cele 6 antene. 

Routerul meu actual fiind un Apple Aiport Extreme 5th Generation al cărui adresă MAC e introdusă în sistemul furnizorului de internet și la care am legat hard diskul extern de backup, prima variantă a fost să-mi extind rețeaua actuală și să nu  mă complic cu schimbarea parametrilor. Softul Airport Utility de pe Mac, deși actualizat, nu se împăca cu routerul, în schimb cel de pe iOS a mers, a fost simplu să botez device-ul și să aleg extinderea rețelei actuale, alte detalii nefiind necesare.

Am pus noul router în living și am conectat Apple TV-ul la el, prin cablu ethernet. Eram un pic sceptic că o să fie semnalul suficient de bun, dar cele 6 antene făceau față mult mai bine situației ca micuța antenă din Apple TV. Până a doua zi dimineață, când nu a mai mers nimic. Am restartat routerul nou și și-a revenit. După încă o zi au apărut aceleași probleme, era clar că distanța era un pic cam mare până și pentru el, fluctuațiile semnalului fiind mari. Paranteză: am scanat mai demult ”aerul” din bloc, am văzut pe ce canal e setat fiecare wifi, am încercat deja să-mi aleg un canal liber și departe de celelalte, din păcate fără rezultate spectaculoase.

Am trecut la varianta a doua: reset la routerul nou și ales din software-ul de configurare să înlocuiască routerul vechi, opțiune care a copiat toate setările de pe unul pe celălalt și a formatat inclusiv routerul vechi, ca să nu existe conflicte. Ușor și fără stres, a preluat inclusiv numele de rețele wireless și parolele (am două rețele, una pentru oaspeți), n-a fost nevoie să schimb în niciun echipament la ce rețea să se conecteze. Am mutat și hard diskul extern, gata configurat și el, și am trecut în contul meu de pe site-ul NextGen adresa MAC nouă (ISP-ul meu din fericire oferă așa ceva de câteva luni, înainte trebuia să sun la hotline), necesară ca să-mi meargă internetul.

Vechea generație

Având și routerul vechi, încă perfect funcțional, l-am reconfigurat să extindă rețeaua celuilalt și l-am amplasat într-o altă cameră, la jumătatea distanței dintre tv și router, având acum acoperire perfectă în toată casa. În cele două săptămâni care au trecut n-am mai întâmpinat probleme.

Routerul nou n-a suferit modificări la nivelul porturilor, după instalare am uitat de el, ceea ce e bine, că nu-i făcut să ceară atenție, aștept cu interes insă primul device 802.11ac, ca să pot testa viteza noii tehnologii, ce include și conceptul de beam forming.

Citește în continuare

Dacă vă uitați cu atenție o să vedeți o chitară

Fix ca-n bancul/powerpointul cu domnișoara care face baie într-un lac de munte și care zice că dacă te concentrezi suficient de tare o să observi cascada din fundal, așa și eu, ieri, pentru prima dată, deși am dat de multe ori cu ochii de posterul acesta, am observat că în poză e o chitară ca a mea. 

Disponibil la posterland.ro, bineînțeles.

Citește în continuare

Valea Loirei din mașină

Câteva poze cu locuri interesante, în care n-am oprit, din lipsă de timp:

Château de Chaumont

Blois

Blois

Blois

Château De Chissay - actualmente hotel

Château De Chissay

Citește în continuare

Faină viața la Zoo Sibiu

Din auzite, că n-am mai fost demult: cușca tigrilor e lângă cea a vulturilor. Tigrul sare după vultur și se izbește de gratii. Vulturul se sperie, își ia zborul și se izbește de plasă/gratii.

Citește în continuare

Château de Chambord

Cel mai mare château de pe Valea Loirei, castelul roial de la Chambord, pe care-l știți din Beauty and the Beast, a fost construit pentru regele François I, care mai avea două castele roiale în apropiere, la Blois și Amboise - modeste, așa... cât să  ocupe un vârf de deal, cu tot cu deal, o să le vedeți în posturile următoare. Îi era greu să se deplaseze 40 de kilometri, se impunea musai o colibă pe fondurile de vânătoare. Totul se întâmpla în perioada când Valea Loirei era the shit, înainte ca Parisul să aibe relevanță și Versailles-ul să să fie inventat. Douășopt de ani mai târziu, după câteva modificări minore care au schimbat fundamental conceptul, a ieșit dihania, amplasată în mijlocul a 52 km pătrați de pădure:

Dragul de François a dezvoltat între timp alte preocupări, n-a stat decât șapte săptămâni în acolo. În total, nu pe an. Cu ferestre mari, greu de încălzit, castelul nici nu era practic, nemaivorbind că, neavând sate în apropiere, mâncai doar ce vânai, destul de nasol dacă erai înconjurat de o suită de curteni și prindeai trei fazani. Moștenitorii tronului l-au lăsat în paragină, apoi a fost făcut cadou, pentru că ce cadou te poate face mai fericit decât cel care te scapă de o cheltuială imensă și care-ți ruinează prietenii în același timp. Încearcă să trăiești în mlaștină, cu țânțari și umezeală, sau încearcă să refuzi cadoul unui rege, vezi ce se întâmplă.

Dormitorul Luis XIV, unul din puținii dintre cei care au încercat să-l facă confortabil

Revoluționarii francezi l-au despuiat, înclusiv de pardoseli, au vândut tot, apoi de-a lungul istoriei recente au mai fost tentative de a-l restaura și locui, până când a ajuns în proprietatea Statului Francez și a devenit muzeu, circa 700.000 de turiști îi trec pragul anual.

Mai trebuie amintită scara principală, de fapt două scări ce merg în paralel, sub formă de dublu helix, unii zic că ar fi opera lui Da Vinci:

Lângă castel se află o micuță capelă, a cărei boltă, ornată cu crinul regal, arată ca un cer înstelat:

Citește în continuare

Mark Knopfler live@Budapest

Sămbătă am fost la concert la Budapesta, la Mark Knopfler. Am luat biletele înainte să anunțe că o să cânte la București și nu-mi pare rău, pe lângă faptul că pe arena de sport din capitala Ungariei au fost circa 10.000 de oameni iar la București vreo 4.000, ceea ce contează la atmosferă, e important și rodajul, în România a fost deschiderea turneului.

E al treilea turneu consecutiv MK la care mă duc, așa că știam la ce să mă aștept, spre deosebire de o oarecare tanti din București care a scris un review stupid după concertul de la noi. Toată experiența se poate rezuma așa: piese lungi, prelucrate pentru live, nimic nu sună ca varianta de studio, o trupă de acompaniament compusă din șapte oameni, ce cântă la instrumente variate, sunet clar, aceeași interpretare genială la chitara dată mai tare ca orice alt canal, atmosferă liniștită și voce greu de înțeles, dacă nu știi versurile dinainte.

Budapesta a suferit de caniculă, au fost 36 de grade, dar arena modernă e climatizată și foarte cochetă, așa că am avut o experiență plăcută, înclusiv cu parcarea: am găsit loc lângă stadion, cu două ore înainte de concert. Deși nu părea că o să se umple, când s-au stins luminile sala era plină iar audiența mai tânără decât mă așteptam. Am avut locuri luate prin fanclub, într-un sector lateral, așa că am fost înconjurat de mulți străini - în general am auzit multă conversație în românește și am văzut multe mașini din Transilvania în zona stadionului.

Am tras câteva piese, la întâmplare, mai mult ca amintire, am preferat să absorb concertul fără să-mi complic viața sau să mă concentrez pe tehnică.

Prima parte a show-ului a conținut multe piese noi, de pe ultimul album, apoi a venit rândul Hill Farmer's Blues, cu Father and Son ca intro, una din piesele mele preferate, cu o interpretare live genială, cu un tempo crescător și un climax de rock pur, ce se potrivește perfect versurilor de om dezamăgit. Surprinzătoare a fost apariția unei melodii din colaborarea cu Emmylou Harris, I Dug Up a Diamond, reprelucrată:

Partea a doua a conținut atât hituri Dire Straits, Romeo and Juliet și Telegraph Road, cât și piese mai noi devenite ”noi clasice” ale concertelor MK: Postcards from Paraguay și Speedway to Nazareth.

Bisul a fost ușor dezamăgitor, constând din Our Shangri-La și So Far Away, speram Brothers in Arms și, mai ales, Sultans of Swing, ambele interpretare în turneele anterioare. Speram să pot analiza live solo-ul din Sultans, ca un învățăcel în ale chitarei ce sunt, mă întrebam dacă o să cânte varianta de 12 sau cea de 7 minute, nicidecum dacă o să fie inclusă. Mă uit pe setlistul de la alte concerte și constat că la București au fost cântate ambele, iar în unele țări măcar una din ele, prea puțin relevant, până la urmă e dreptul artistului să se mai sature de niște hituri care-l urmăresc de 30 de ani. 

Setlist-ul se găsește aici iar Guy Fletcher, cel de la keyboard, a scris pe blogul lui despre eveniment aici.

P.S. Deși tatăl lui e de origine maghiară, n-am constatat nicio afinitate deosebită sau tratament special pentru fani, chiar dacă aceștia l-au întâmpinat călduros.

Citește în continuare

Hezus

Am văzut ceva artiști stradali, mimi și cerșetori la viața mea, dar niciunul din ăsta. Tocmai își terminase programul artistic, în orice o fi constat el. Observați crucea și cum i se ițesc bermudele de sub cearceaf.  Din păcate nu se vede sângele fals de pe frunte, însă dacă vă uitați atent zăriți cununa de spini pe cap. 

La Cannes, pe Croisette. 

P.S. Am vrut să-i dăm o hârtie, doar ar trebui să fie capabil să o transforme în bani.

Citește în continuare

Lecturi de weekend

• How James Gandolfini changed TV forever
• It's Beach Time ... In Alaska, Where Heat Wave Breaks Records
• North Korea’s new rich love buying refrigerators, but not for what you’d think
• Twitter Tries Harder to Explain Itself
• For Belfast, keeping peace means a city of walls
• Why I No Longer Give Away My Music

Citește în continuare

Château de Meung-sur-Loire

La finalul turului, uitându-mă înapoi, nu pot să zic că merita prea mult vizita la castelul acesta. S-a nimerit să fie lângă autostradă, un ocol de doar patru kilometri, așa că ne-am oprit la el pe drumul dintre  Besançon și Amboise,  cartierul general din care am ”atacat” valea Loirei.

Château de Meung-sur-Loire a avut o istorie tumultoasă, începută în secolul 12, printre altele fiind luat de la englezi de Ioana d'Arc în 1429, iar în secolul 18 devenind rezidența episcopilor de Orléans.  

Latura renovată în secolul XVIII

Latura veche

Materialele de promovare se laudă cu un tur ce conține și componenta olfactivă, fiecare cameră încercând să redea mirosul vremii - noi am bănuit că încearcă să acopere mirosul de mucegai, nu totdeauna într-un mod discret, în unele locuri mi s-a ridicat stomacul în gât din cauza aromelor artificiale.

Sufrageria, o invenție a secolului XVIII

Trebuie menționat că majoritatea castelelor au fost jefuite în timpul Revoluției Franceze, ba chiar în unele părți soldații au transformat ușile în lemne de foc, așa că interioarele sunt refăcute, ori cu imitații în stilul epocii, ori cu mobilier adus din alte părți.

La demisol era amplasată camera de baie, locul unde stăpânul primea câteodată și oameni în audiență. ”Piscina” se umplea cu vreo 18 căldări de apă încălzită, iar la final trebuia golită în același mod, nu exista canalizare.  Interesant e că în secolul XIV baia era parte a vieții cotidiene, doar în a doua jumătate a secolului XVI a început atitudinea ostilă asupra apei, Biserica considera că oamenii au mai multe șanse să-și salveze sufletul dacă-și ating corpul mai puțin. Era voie să-ți speli doar fața și mâinile, apa era sinonimă cu pericolul, doctorii spuneau că baia favoriza pierderea forțelor vitale și permitea intrarea miasmelor prin porii dilatați. 

Turnul bisericii care străjuiește intrarea proprietății

Citește în continuare

România, țara unde vameșii îți șutesc ceasul

Nu cred că e nevoie de alte comentarii:

Citește în continuare

Două povești despre un prieten cu care jucam baschet

• seara de sport, vara, nu ne-am strâns suficienți, un alt prieten mai cheamă niște copii, ceva juniori la CSU. Fug ăștia de rup pământul, iar prietenul de care amintisem mai sus îi zice celui pe care trebuia să-l țină în apărare: 

- mai încet, mă copile, că am dublul vârstei tale!
- hai, mă, cât de mic mă crezi, am 19 ani!
- exact, eu 38!

• se mută omul în Germania. În satul de lângă München unde și-a găsit locuință există echipă de bachet, bunicică în liga lor regională. Se duce și și el la antrenamente, că-i era dor de mișcare. În prima zi: fugă. În a doua zi: fugă. În a treia zi... fugă. În a patra zi: aruncări la coș. La un moment dat se satură și întreabă: 

- da, you know... baschet, nu jucăm? 
- a, nu, doar la meciuri!

Citește în continuare

Festivalul HermannstadtFest

Între 28 și 30 iunie are loc prima ediție a Festivalul HermannstadtFest, ce-și propune promovarea tinerilor cu talent muzical. Cine știe de unde apare noul Laurențiu Duță. Există cinci secțiuni: muzică pop, populară, folk, clasica și creație. Sunt și concurenți din străinătate, iar din juriu vor face parte Adrian Ordean, Radu Nechifor, Mihai Trăistariu și Doina Moroșanu. Locul de desfășurare este Teatrul Gong, gala va avea loc duminică 30 iunie la ora 13:00, incluzând și un recital al domnului Trăistariu.

Programul complet îl găsiți pe blogul evenimentului sau pe pagina de Facebook.

Posterland.ro și TransilvaniaBooking sunt sponsori și acordă diverse premii copiilor.

Citește în continuare

Ieri am făcut 200$ pe Foap

V-am mai povestit de aplicația Foap pentru iPhone, unde pui poze și dacă-i plac cuiva ți le cumpără cu 5$. Între timp s-au extins și au implementat conceptul de ”misiuni”, create de companii interesate de anumite subiect. Trebuie să-ți înscrii tu pozele în concurs/misiune, nu se uită ei în catalogul celor publicate de Foap. 

Una din misiuni a fost ”bucătăria și ustensilele de bucătărie”. Au fost acceptate 821 poze, dintre care și două de-ale mele - am avut noroc, aveam câteva făcute în bucătăriile castelelor pe care tocmai le vizitasem. Uitasem între timp de concurs, a fost o surpriză plăcută ieri, când am primit emailul cu anunțul. Aceasta a fost câștigătoarea:

Citește în continuare

Băieții deștepți ai construcțiilor sibiene

Ai aprobare pentru construcție parter plus mansardă, așa că faci o șmecherie, tragi două etaje și-l astupi pe al doilea până e gata procesul de întabulare (sau cum s-or numi actele finale necesare în acest caz), după care dai jos rigipsul și pui termopane în golurile deja existente.

Nu-i relevant proprietarul, deși e cineva cunoscut în localitate, metoda nu e inventată de el.

Ianuarie 2013

Iunie 2013

Citește în continuare

Besançon

Am intrat în Franța pe la Freiburg/Mulhouse, după un drum de 1000 km început la Viena, în care ne-a plouat o mare parte din timp și am avut parte și de autostrăzi în lucru. Bonus au fost vreo trei funduri de vale pline cu apă, cu risc de acvaplanare. Din păcate pentru regiunea din jurul Salzburg-ului și Munchen-ului urmau zile mult mai rele, din fericire pentru noi le-am văzut doar în ziare.

Ajunși la Besançon pe o altă pală de ploaie, am descoperit că orașul vechi era în reabilitare generală, multe străzi erau în lucru, altele închise și totul un pic haotic. Ar fi meritat vizitat mai mult, e pitoresc, construit pe o bucată de pământ înconjurată de o meandră a râului Doubs, dar eram obosiți, era frig și ne era foame, așa că ne-am plimbat vreo zece minute prin centru, am găsit un bistro și ne-am delectat cu prima seară de mâncare franțuzească, apoi am pus capul în pernă pentru că urma o altă zi de drum până pe valea Loarei.

Citește în continuare

Port ilegal de tastatură

Mi-am permis să o iau de la colegul Titi, de pe FB. Isteria semnelor de exclamare e bonus.

Citește în continuare

Despre muzica de la festivaluri

Am ratat iarăși Robin and the Backstabbers. L-am ratat și pe Smiley, dar pentru asta n-am niciun regret. Aș fi putut să-i văd pe Vunk și pe Loredana, numai că primii au fost în iarnă pentru a doua oară în Oldies, iar Loredana nu-i cântăreața mea preferată. E ok, Festivalul e pentru mase, nu putem avea toți aceleași gusturi. Poate nu știați, dar a cântat și Adrian Enache, în cadrul spectacolului Revista în sărbătoare, i-am dat biletele (cumpărate înainte ca titlul să aibă și o descriere) bunicii mele, să se bucure și ea de Festival, Stela și Arșinel.

Alin Bratu a scris Anti-Smiley, eu plănuiam partea următoare încă dinainte de concediu, așa că nu e copycat, e lehamite generală față aceleași trupe băgate în seamă: începe TIFF-ul, iar la radio se face promo intens pentru concertul Zdob și Zdub de joi. E cu bilet, cineva s-a gândit că sibienii au să plătească pentru un concert cu niște artiștii pe care i-au văzut deja de cel puțin trei ori în ultimii zece ani. Au un album nou, dar câtă lume știe asta? 

M-am uitat pe site-ul TIFFSibiu și realitatea e un pic diferită față de promo: în prețul biletului (25 lei) intră și accesul la premiera filmului lui Horațiu Mălăele. Din anumite motive acest lucru nu se menționează în spot și în loc să atragă lumea la un festival de film cu un film, se foloseste brandul mai cunoscut, dar pentru care eu zic că sibienii n-au să plătească. Sper să mă înșel, îmi place TIFF-ul.

Citește în continuare

Seara de sâmbătă la #fits2013

Ieri de la ora 19 am mers la piesa de teatru Albina, o producție a Tokyo Metropolitan Theatre, care a început amuzant și s-a terminat ciudat. O să v-o povestesc, pentru că nu cred că o să mai aveți ocazia să o vedeți. Ido, un japonez de rând, vine seara acasă și constată că nevasta și copilul lui sunt ținuți ostatici de un criminal scăpat din închisoare, care cerea să-și vadă soția, despre care aflase că s-ar fi încurcat cu altul. Soția nu vroia, așa că Ido o ia la rândul său ostatică pe aceasta și pe copilul ei. Criminalul nu se predă, ucisese un gardian și n-avea scăpare, așa că Ido mai escaladează un pic conflictul, pentru a arăta că el e mai fioros - îi trimite tatălui pachet degetul mic al copilului ținut ostatic. Urmează un schimb de pachete cu degete, în ceea ce se transformă dintr-un mexican standoff (luând în calcul și poliția) într-unul japonez, în care plouă cu pinky-uri mutilate, oferite benevol, pe bază de sindrom Stockholm. La final, Ido constată că a venit rândul să-și taie propriul deget, moment în care apare o albină, apoi un roi de albine, simbolizând naiba știe ce (fobie? alergie? căderea ultimei țigle de pe casă?), că asta-i greu cu momentele simbolice, niciodată nu-s convins că ce-mi trece mie prin cap e identic cu ce-i poate trece unui autor japonez. Piesa se termină. Exceptând finalul psihedelic, restul spectacolului a fost drăguț, amuzant și cu o construcție interesantă a decorului din hârtie.

De la ora 21 ne-am dus la Casa de Cultură la alt spectacol de dans contemporan. M-am uitat atent înainte, să nu fie aceeași companie de dans ca în seara anterioară. N-a fost. Kmehin e despre mâncare, ritualul mâncatului și alte chestii despre care-ți dai seama doar citind descrierea oficială. Ori dansul contemporan nu-i pentru mine, ori anul trecut Vertigo a ridicat stacheta atât de sus încât nu se compară nimic favorabil. Mi-a plăcut, totuși, mai mult decât spectacolul de vineri, a avut momente cu muzică frumoasă și dans agreabil.

Una peste alta, toate aceste companii de dans israelian văzute la FITS, chiar dacă nu le pot aprecia munca la adevărata ei valoare, au stârnit în mine interes și considerație pentru țara și cultura lor contemporană. Am descoperit și o piesă demnă de atenție, pe care au dansat la final:

Citește în continuare

Seara de vineri la #fits2013

Trebuie să declar din start că n-am fost prea inspirat în alegeri. Piesa de teatru de la ora 19, Însemnările unui nebun, two-men-show, a fost highlight-ul serii, atât pentru modul cum joacă rătăcirile minții Marius Manole, cât și pentru muzica la vioară a lui Alexander Bălănescu.

(c) sibfest.ro

Când s-a terminat am fugit de la Thalia la Casa de Cultură, la ceea ce credeam că e un spectacol de dans - Un basm întunecat. N-a fost. A fost în schimb și ceva bâțâială, pe lângă recitare, cântare, hippy, politică - o mare parte ”interpretată” în tâțele goale. M-am bucurat că am avut locuri în primul rând, ce să zic, nu știu însă domnul cu nepoțica de patru ani de lângă noi ce părere a avut. Am văzut în total vreo zece copii în drum spre ieșire, alături de părinții din dotare, bineînțeles, ușor apatici și leșinați, n-aveai ce înțelege din piesa aia nici ca adult, mai lipseau doi pitici, un Trabant și o roabă ca nebunia să fie completă. Ca să nu sufăr singur, iaca:

Apoi ne-am dus la Oldies, la concertul lui Robert Turcescu, care a început pe la ora 1, când noi deja eram obosiți după ziua plină. Am rezistat la prima parte și am constatat că tipul e insipid, incolor și, probabil, inodor (indoor and outdoor), fără alură de star. Muzica lor originală e plată și neinteresantă, singurul moment care a mai dezmorțit atmosfera a fost coverul Money for Nothing. Măcar la chitară pare să se priceapă. La pauză am plecat acasă.

Citește în continuare

Blogul, rochia și io

Trebuie să mă gândesc bine în ce direcție duc blogul, pentru că se pare că îmi fac zilnic de lucru degeaba, dacă compar traficul și like-urile uzuale cu succesul postului scris de nevastă-mea, cel cu rochia de vânzare. Am avut un super spike de trafic, are 220 like-uri, așa că mă simt mic și lipsit de inspirație :)) 

Bine, nu i-a ajutat la nimic deocamdată, puterea social media constă în popularizare, nu musai și în finalizare, majoritatea traficului vine de la share-uri pe facebook. O să se mai ocupe ea de subiect, odată ce-și reia programul zilnic, e mult mai bună la campanii de genul acesta decât mine. Dacă chiar nu găsim pe nimeni interesat o să o dăm cuiva gratis și donăm noi bani asociației respective.

Revenind la mine... am mai multe opțiuni, văd că a fost popular postul cu cântatul la chitară, aș putea să învăț câte un instrument în fiecare an. Cel despre curierul GLS încă naște comentarii și dispute, aș putea să mai scriu chestii pe tema aceea. Altă nuntă sigur nu mai fac, îți complică viața prea tare... pregătirile :))

Citește în continuare

Aleea celebrităților #fits2013 vs Cannes

În weekendul acesta se va inaugura Aleea Celebrităților în Parcul Cetății. Am trecut mai devreme pe acolo și se montau plăcile. Arătau bine, înainte să vină ploaia, rămâne de văzut dacă s-a uscat maglavaisul cu succes. Nu mi s-a părut fair să fac poze înainte de evenimentul oficial.

Pe lângă Hollywood, am observat că și la Cannes există ceva similar, în parcul din fața Palatului Festivalurilor. Unele sunt șterse și nu se mai înțelege ale cui sunt lăbuțele - ale noastre par mai frumoase.  Nici de vedetele imortalizate acolo n-a auzit toată lumea, așa că nu vă stresați.

Citește în continuare

O poveste japoneză #fits2013

Aseară am văzut primul spectacol la FITS 2013, piesa cu denumirea de mai sus. Fiind o adaptare, europenizată, mi-a plăcut cel mai mult dintre toate spectacolele de teatru japonez văzute de-a lungul anilor la FITS.

Piesa originală e scrisă în 1721, se numește ”Asasinarea unei femei în infernul de ulei”, iar după cum scrie în pagina oficială de pe site-ul sibfest.ro se juca mai ales pe scenele de bunraku și kabuki. Regizorul japonez Yasuda Masahiro a venit cu o altă abordare, a prezentat-o în stilul Noh, foarte interesant, în care toate mișcările sunt exagerate și încetinite iar dramatizarea este excesivă și ruptă pe alocuri de scurte pasaje comice. 

Așadar actorii români au avut de învățat, pe lângă replici, și stilul noh de mișcare, nu e foarte simplu să stai aplecat de șale și să te contorsionezi în slowmo dacă nu mai ești june prim. Faptul că a fost o adaptare, cu acești actori autohtoni, i-a sporit din punctul meu de vedere atractivitatea, probabil și japonezii s-ar duce să-și vadă conaționalii jucând călușarii.

Amuzant a fost și începutul, cântat de o femeie. Pe ecranul de deasupra scenei nu apăreau cuvintele. Întâi m-a frapat ce asemănătoare e muzica japoneză cu cea populară românească, apoi mi-am dat seama că înțeleg versurile și m-am mirat ce bine vorbește românește femeia din Japonia, apoi am văzut că sub machiaj era Diana Fufezan. Cred ca am mers ușor nepregătit la spectacol :))

Pentru o ”pată de culoare”, într-un rol secundar a fost distribuit Tomohiko Kogi, colaborator TNRS, cu trei replici rostite perfect în românește. Trebuie să mă duc să-l văd în spectacolele secției germane, să văd dacă și ”limba lui Goethe” o vorbește la fel de bine ca româna.

Despre spectacolul în sine nu are rost să vă scriu mare lucru, cred că o să-l mai vedem pe scena TNRS, e o poveste clasică, despre dragoste filială și ”boy meets hooker”.

Deseară ne vedem la Oldies la concert Robert Turcescu? Bine, ăsta e doar pretextul pentru bere. Intrarea 10 lei, berea un pic mai scumpă.

Citește în continuare

Turul Franței

Am revenit la lucru, după un concediu activ, în care am făcut peste 5600 de kilometri. A fost o lună de miere aranjată de soție și de nașă, am plecat, ca niciodată, fără să-mi fac temele și a ieșit foarte bine, cu multe surprize plăcute. Traseul a fost Viena- Besançon - Amboise (V. Loarei) - Bordeaux - Avignon - Nisa - Viena. O să scriu câte ceva despre fiecare în zilele următoare.

M-am bucurat mai mult de chateau-urile de lângă Bordeaux, acelea unde se face vin, decât de cele ale regilor Franței, dar tot turneul a pus lucrurile încă o dată în perspectivă, Franța e o țară foarte frumoasă și bogată - atât în istorie și cultură cât și în civilizația oamenilor și bon vivant-ul de zi cu zi, fără stridențe, dar cu foarte mult bun gust. Că veni vorba de bun gust, după ce-ai mâncat în Franța s-ar putea să fi nepăsător la ce-ți oferă pe acest plan restul lumii, mie mi-e greu să-i găsesc egal. 

E drept, toată această calitate a vieții are un cost ridicat, fug banii într-un ritm alert, de la taxe de autostradă (impecabilă), benzină (1.58-1.7 eur/litru), hoteluri decente (la preț de cinci stele și totuși permanent pline),  muzee, la răsfățuri de gen masă la restaurant, cofetării sau sticle de vin, așa că cine se încumetă la acest traseu să-și dubleze din start bugetul prognozat, tentațiile sunt multe și pe măsură ce le descoperi și vezi că nu-s țepe și că totul e foarte bun, vrei mai mult.

Drumul de întoarcere e lung, de la Nisa la Viena sunt peste 1150 km, toți pe autostradă, cu două bucăți superbe - Alpii Maritimi dintre Franța și Italia iar apoi Alpii Orientali dintre Italia și Austria. Treci și de Ungaria, ajungi la Nădlac și viața devine tristă, cenușie și prăfuită. Pe ultimii 300 de km, care durează cât alți 600-700 în afară, se duce dracului toată relaxarea din concediu, trebuie să ai grijă la gropile din asfalt, unele ajunse între timp la dimensiunea unor cădițe în care poți îmbăia un copil mic, la autocare care depășesc tiruri și, surpriza etapei, la boul cu mașină cu remorcă pe care duce altă mașină, care venea pe contrasens, la Miercurea Sibiului, acolo unde se desparte sensul de urcare de cel de coborâre. Eh, ucigașul ăsta cobora liniștit pe partea unde noi urcam pe două benzi, noroc că a fost liberă banda întâi și am avut loc să ne ferim, că ieșea carnagiu. Dar, hei, există vești bune: avem 34 de km de autostradă, care reduc drumul cu vreo jumătate de oră, ce mai contează că în giratoriul improvizat e praf asfaltul, sunt niște cratere inundate din care nu știi dacă mai scoți mașina.

Citește în continuare

La mie Caline

Nu mi se întâmplă prea des să-mi văd numele pe garduri.

A mai fost o dată în Roma, în 2006:

Citește în continuare

To the bitter end

N-am inteles exact ce-a fost in "capul" lui google translate, sunt curios daca cineva care nu vorbeste franceza s-a incumetat la micul dejun.

Citește în continuare

Automate frantuzesti

Intr-una din zile, cand sa platim parcarea, vreo 2,6 euro, automatul ne scuipa cu nonsalanta monezile, de orice fel ar fi fost ele. Ploua, se facuse coada dupa noi, asa ca am incercat cu o hartie de 10 euro. A mers, a dat rest in monezi de 2 euro. Am vrut sa platim parcarea pentru a doua masina. Cu monezile noastre n-a mers si, culmea, nici cu monezile date de automat, am recurs tot la o hartie de 10 euro.

Intr-o parcare pe autostrada imi iau o cafea de la automatul de bauturi calde. Costa 2,4 euro. Am ales limba engleza, asa ca am inteles mesajul care anunta ca automatul nu da rest, trebuie sa bagi suma exacta. N-aveam decat fise de 50 de centi, asa ca am bagat 2,5 euro, in ideea ca asta e. Am primit rest 10 centi.

Postare scrisa pe ipad, fara diacritice, altceva nu cred ca apuc sa mai scriu pana joi, urmeaza drumul de intoarcere, daca avem noroc si nu mai sunt inundatii pe traseu. Daca stau bine sa ma gandesc, bine ca n-am facut aranjamente pt o singura saptamana, ca poate veneam dand la rame, agale, pe Dunare.

Citește în continuare

Lecturi de weekend

• Un interviu foarte relaxat cu Billy Joel, mi-a plăcut cum le zice
• Când lumea se ceartă, ies la iveală mailurile savuroase: Execs from Apple and publishing houses calling each other idiots
• Dacă n-aveți semnal bun la telefon, poate are vecinul un frigider special în garaj 
• Nuntă de vis, de 10 milioane, doar l-a pus naiba să ”ajusteze” o pădure, să-i mai tragă niște ruine false, iar acum i s-a sculat lumea în cap.

Citește în continuare

It's a bird? It's a plane? No...

...it's space baby!

De pe pliantul unui castel. Io zic că în franceză fac reclamă la un mini Renault Espace.

Citește în continuare

Cum au tradus francezii titlul filmului The Hangover

Știam că francezii-s foarte protectivi cu limba lor, că traduc tot în franceză. M-am înșelat. Ei traduc tot, în virtutea inerției, chiar și din engleză în engleză.

Sau cuvintele in engleză cu maxim patru litere sunt mai ușor de pronunțat?

Citește în continuare

Am învățat chestii noi la tuns

Săptămâna trecută am avut un dialog savuros cu fătuca de serviciu la frizerie:

- vă ajustați singur perciunii acasă? 

- doar dacă îmi scapă mașina electrică de ras în ei;

- dacă vi ajustați, ce luați ca reper?

- păi... ce să nu iau ca reper?

- urechile! după cum am învățat la scoală, urechile nu-s egale, da?

- nu știu, că n-am făcut școala împreună! una e totdeauna mai mare decât cealaltă?

- da!

- întotdeauna?... aceeași?... dreapta, de exemplu?

- nu aceeași întotdeauna!

- sper să știe colegele dvs, că ele îmi ajustează perciunii!

- apăi nu știe toată lumea!

- știți cumva în cât timp crește un centimetru de păr? întreb.

- nu știu, dar știu că vara crește mai repede - e ca o floare. Dacă-l uzi la rădăcină crește. Vara transpirăm mai mult și crește mai repede, mai ales la spate și în laterale.

Nu-i frumos să faci mișto de cel care-ți umblă cu foarfeca pe cheile, mai ales dacă vrei să faci poze fără șapcă în concediu, așa că m-am abținut de la întrebări suplimentare.

Citește în continuare

Filme vizionabile

• A Haunted House: deși are o notă IMBD micuță, e amuzant în felul lui tâmpițel, de parodie după Paranormal Activity pe tipicul Scary Movie, că doar e cu și de Marlon Wayans. Foarte bun de movie night, mai ales dacă e combinat cu Movie 43;

• The Best Offer mi-a atras atenția datorită prezenței lui Geoffrey Rush și Donald Sutherland. Primele 90 de minute sunt foarte interesante, finalul însă e cam clișeu. Poveste cu artă, dragoste și-un automaton, nu vă zic prea multe, dar vă recomand să-l vedeți în cuplu.

Citește în continuare