Citiți întâi ”Robii”,
articolul lui Alin Bratu, iar apoi reveniți, pentru cealaltă față a monedei. Cazul descris în text, cu muncitorul trecut de 50 de ani, cu opțiuni limitate, e real și demn de luat în seamă, însă ultimul paragraf mi se pare nedrept, sunt și alte aspecte care ajută să înțelegem de ce s-a ajuns aici și de ce cei obișnuiți cu sistemul vestic (mai ales germanic) nu prea înghit popoarele est-europene - toată zona suferă de aceleași metehne.
Prin natura meseriei, de-a lungul ultimilor ani am purtat discuții informale cu directori din diferite sectoare ale industriei - oameni școliți, obișnuiți cu munca în ”afară”, care au pornit de jos, nu genul de patron îmbogățit dubios peste noapte. Pe baza lor am încropit lista de mai jos, a problemele cu care se confruntă ei în relația cu salariații din birouri și producție. Poate nu sunt relevante, dar dacă au ajuns să le împărtășească unui străin înseamnă cu nu-s cazuri extreme, izolate, și că le-a cam ajuns.
Începem cu producția:
- muncitorul român nu-i legat de glie și n-are nicio greață să schimbe locul de muncă pentru câțiva lei în plus la salariu atunci când primește altă ofertă. Nimic anormal, doar că el nu-și respectă preavizul din contract, pe principiul ”eu plec de mâine, dă-mă în judecată dacă nu-ți convine, legea ține cu mine”. Până la urmă, ce valoare are o hârtie semnată de bună voie? Am sesizat în vocea celui care-mi povestea amărăciune și dezamăgire, pentru că își învățase angajatul meserie, îl ajutase cu un credit, dar la prima oportunitate ivită după rambursarea acestuia a plecat, fără a lăsa loc de ”bună ziua” - după a câta dovadă de bunătate te-ai lecui?
- mulți români n-au cei șapte ani de acasă, trebuie educați să folosească toaleta, să n-o înfunde cu diverse chestii și să nu se urce cu picioarele pe colac. Știu o firmă care a investit vreo 40.000 de euro în toalete și dușuri moderne pentru angajați - în prima lună s-au înfundat țevile cu tampoane și a refulat canalul. În fiecare cabină de toaletă există o plăcuță cu instrucțiuni de folosire care se termină cu propoziția ”păstrați curățenia PENTRU CONFORTUL VOSTRU”. Trist, dar de la acest nivel trebuie începută educarea personalului - tabula rasa;
- una haioasă: deși hala de producție e supravegheată prin camere video la care au acces inclusiv clienții (da, e parte din standardele industriale) iar oamenii semnează la angajare o hârtie de luare la cunoștință, ce vede patronul din Germania pe monitoare într-o noapte? În rolul taurului comunal Gică de la Sculărie, care i-o punea colegei pe mașina de șlefuit (pt filologi: se mișcă lin stânga-dreapta). N-a fost un caz izolat de pasiune fulminantă, Dorelul respectiv a lăsat gravide vreo cinci colege - imaginați-vă scandalul aferent;
- un alt muncitor român fura butoaie de ulei, la mica înțelegere cu paza, iar odată surprins de camerele de supraveghere s-a jurat pe ce avea mai sfânt, contrar evidenței, că nu e moaca lui în film. După ce a fost dat afară, fără să i se facă dosar penal, din milă, s-a angajat a doua zi la concurență. Contrar la ce scrie Alin (”șomajul în Sibiu e mic, dar nu din cauza generozității firmelor din Zona Vest sau a marilor angajatori. Ci din cauza temerii față de ziua de mâine”) șomajul în Sibiu e mic și pentru că se caută motostivuitoriști cu experiență.
Trecem la birouri:
- ferească Dumnezeu să ai treabă cu un român smecher ajuns în post important la o companie mare. Ăla lucrează pentru buzunarul propriu, nu pentru patron sau acționariat. Cazuri reale: să nu poți lăsa o ofertă de colaborare la o multinațională, fără să-l trimiți pe tartorul de la Achiziții în concediu pe banii tăi sau să nu poți vinde piese unei firme de transport auto fără să-i dai 50.000 de euro spagă șefului de coloană;
- ai încurcat-o mai rău dacă ai o firmă mică și ai încredere într-un angajat cheie, singurul care să știe să folosească un sistem informatic și să nu vrea să școlarizeze pe altcineva, să te șantajeze lunar că dacă nu-i crești încă un pic salariu pleacă și te lasă cu TIR-ul la poartă și documentele ne-emise;
- angajatul român nu înțelege noțiunea de confidențialitate, nici referitoare la clienții firmei și nici la salariul propriu. Un întreg departament și-a dat demisia (patru oameni), simultan, pentru că altcineva, cu total alte responsabilități, câștiga mai mult iar fata de la HR și-a dat drumul la gură. Fără a se gândi ce fac ei, ce face celălalt, dacă merită aceiași bani. Menționez că nici IT-ul nu-i scutit de țațe, unei foste colege, mare guristă, i s-a părut interesant să spună celor din Germania că avem o pisică moartă în garaj - hilar, dar totodată trist. BTW, asta a fost singura care și-a dat demisia prin email;
- și două arhicunoscute: să-i ceri subalternului să facă o anumită treabă și să ”uite”, să fii nevoit să insiști până ce primești ce vrei, respectiv să se ”blocheze” la primul impediment și să se agațe de orice scuză puerilă ca să nu facă ceva ce nu-i convine. Creativitate latină, da, dar pusă în slujba efortului minim.
Poate unora o să li se pară că sunt nedrept. Reamintesc că ce-am scris mai sus sunt fapte reale, nu povești. Normal, există și excepții, de necontestat, oameni dedicați meseriei, harnici și cu bun simț, acei oameni pe care îi privesc cu invidie ceilalți, neștiind de ce sunt preferați, dar per ansamblu, dacă întrebi un director despre loialitatea și educația unui angajat român de nivel medie s-ar putea să auzi foarte puține cuvinte drăguțe. În aceste condiții, ne mirăm că urlă la muncitori, că-s intrasigenți, că-i dau afară, că nu-i mai țin nervii? S-ar putea ca angajatul român să nu știe decât de frică. N-am vrut să cred asta, m-am contrat mult cu un prieten responsabil de câteva sute de oameni, dar apoi am ajuns să aud pățaniile de mai sus de la alte persoane, din alte orașe și alte sectoare industriale. Alt exemplu: Un director de producție, de origine germană, a slăbit zece kilograme în câteva luni, încercând să pună pe picioare firma și să stabilizeze forța de muncă - și nu e vorba de Sibiu, ci de un județ cu puține șanse, unde-și caută lumea de lucru pe afară. N-a urlat la oameni, dar stresul l-a măcinat pe el.
Mi-e teamă că personajul colectiv intitulat ”muncitorul român” încă nu știe să aprecieze un mediu decent de lucru, n-are cultul muncii bine făcute și nu poate fi strunit cu vorba bună. Mi-e teamă că ”muncitorul român” nu înțelege că fabrica nu e construită ”ca să i se dea”, că nu-i de neînlocuit și că spre deosebire de mentalitatea comunistă, produsul final contează mai mult ca orice altceva - e oglinda muncii depuse. Mi-e teamă că ”muncitorul român” nu înțelege că patronul e un om care-și asumă riscuri și e normal să fie recompensat pentru asta, că majoritatea patronilor și directorilor nu-s niște brute needucate, dar nici nu-și permit să arate vreo slăbiciune, pentru că știu că va fi speculată prompt. Mi-e teamă că n-o să fim niciodată nemți și că puținii oameni care încearcă să insufle o altă mentalitate vor pleca înfrânți.
Postări
