O mașină de spălat distrusă de altceva decât calcarul

În urmă cu vreo șase luni a început nevastă-mea să se plângă de mirosul pe care-l emană mașina de spălat atunci când e folosită. E drept, de o vreme puțea de nu puteai intra în baie, un miros greu și chimic, total neplăcut și nu putem lăsa nici ușa deschisă, pe motiv de copil curios. În mod ciudat, mirosul apăruse brusc, de la o spălare la alta, în toți anii anteriori mașina nu dăduse semne că o doare burta.

În concediul de iarnă am desfăcut filtrul - era curat, dar am avut nevoie de trei încercări (cu inundațiile aferente) ca să-l pot pune corect la loc. N-a fost cel mai fain mod de a petrece dimineața primei zile libere. Nici garnitura cuvei nu prezenta urme de mucegai, mașina părea ok. N-am mulțumit-o pe doamna, bănuia că furtunul de evacuare are ceva sedimente, dar i-am explicat că ăla n-ar trebui să pută când trece apă prin el, ci în repaos, când e doar aer.

De atunci ne tot ciondănim pe tema asta, ea insistă să-i rezolv problema, eu îi explic că-s inginer de calculatoare și o pot ajuta doar cu o căutare pe Google iar soluțiile de acolo le-am încercat deja. Presimțeam că urmează o investiție într-o mașină nouă, dar m-am ținut tare pe poziție. 

Sâmbătă dimineața am spălat eu și, culmea, n-a mirosit baia. Am analizat ce-am făcut diferit și am ajuns la concluzia că un mic și aparent inocent șervețel captator de culoare e cauza problemei. Încă un test duminică, cu șervețel, iar concluzia a fost clară. Nenorocitul ăsta mic, când ia contact cu apa devine sconcs sub asediu.

Dacă nu știți ce-i aia ”servețel captator de culoare” nu vă bateți capul, dar mai bine nu-l folosiți.