China: mâncarea

Când te pregătești de China auzi tot felul de zvonuri (precis ancorate în realitatea vreunei provincii) dar situația în zona Shanghai e modernă și consumeristică, se poate rezuma foarte simplu: nu mănâncă nimeni câini la mall. Singura dată când am rămas stupefiați la mall a fost când am auzit piesa Ghiță a Cleopatrei. 

Am fost invitați în prima seară în Nantong la cină la un restaurant de-al lor, a ales un localnic pentru noi nouă feluri de mâncare - împărțită la patru persoane, plus bere, cam 30 de dolari. În Shanghai prețurile sunt de vreo 4 ori mai mari în localurile frecventate de străini.

Cu toate aromele și mirodeniile de la chinezi, sincer, prefer mâncarea japoneză, mai ales dacă e gătită în fața ta sau se numește sushi. Vă arăt doar o poză, dar să știți că au un ficat de gâscă delicios și nici cu cotletele de miel nu mi-e rușine. 

Tradiția locală spune că băutura se bea caldă - și apa și berea. Când te așezi la masă primești o carafă cu apă caldă. Rar am găsit bere rece-rece, de obicei aveau câteva sticle puse la frigider, dar majoritatea localurilor vând limonada asta pe post de bere. Când am dat de Corona aproape mi-au dat lacrimile de fericire. Ba chiar am luat una în buzunar și în camera hotelului, care nu avea bar și oamenii ăștia închid plenar și plictisitor totul la ora 22. Ca paranteză, Corona și Dos Equis (XX) au fost salvarea și când am dat de IPA-urile americane.

O experiență faină a fost într-un restaurant foarte popular (unde în prima seară n-am găsit loc), care servește hot pot - echivalentul cu supă al pietrei încinse. Îți alegi supa și ingredientele și ți le prepari la foc mic în lichid. Noi am făcut greșeala să luam supă picantă amândoi, n-am avut cu ce stinge iuțeala, am transpirat abundent.

Chestia aia verde din oala din plan apropiat, pe care am avut nefericirea să o aleg eu, a pișcat de 10 ori mai tare decât cea roșie aleasă de colegul meu. Ne-am preparat în ele somon, vită și porc. Gheața a fost foarte bună ca să răcesc ce mai rămăsese din bere, iar noi am fost foarte populari cu o familie de localnici, și-au făcut poze cu noi și ne-au cinstit cu o sticlă de suc de mere.

Amuzant a fost că, deși eu mă laud că știu să folosesc bețele, invariabil, la cinci minute după ce ne apucam de mâncat, apărea chelnerul cu tacâmuri.

Bineînțeles, există ca și în România, o grămadă de traduceri hilare în engleză: spicy handheld devices sau cumin mutton? Hm, grea alegere.

Duck blood sau fried gluten?

Am intrat și în supermarket, ca la muzeu. N-am avut interes să întreb ce-s drăciile astea, vă las pe voi să le identificați. Or fi comestibile, că altfel nu s-ar vinde.

Cu micul dejun de la hotel am avut oareșce probleme, în sensul că serveau tăieței de-ai lor, diverse aluaturi și plăcinte cu tofu sau soia, respectiv găteau supe. Tinând cont că în România era ora 3 dimineața, mergea o supă, ca atunci când te dregi după o noapte grea.

Una peste alta, nu mori de foame nici în China. N-am cel mai tare stomac din lume, m-a pus uneori în pat mâncarea din Germania sau Croația, dar cu chinejii n-am avut probleme.

Anecdotic, dar totuși util, dacă întrebați pe stradă și se uită lumea ciudat la voi, trebuie să știți că McDonalds se pronunță Madalau, hamburgerul e hambabau, cheers/noroc se zice can bei (foarte potrivit: cam bei, bă băiete). Iar tanti de la financiar de la firmă nu făcea diferența în pronunție între customs și customers, a fost foarte interesantă conversația cu ea, dar asta e altă poveste.